Deși peste 95% din locuitorii zonei sunt musulmani, Kosovo mustește de vestigii culturale ortodoxe, precum Mănăstirea Dečani. În același timp, Kosovo este și un minunat spectacol al naturii, cu un peisaj dominat de munți înalți, cu numeroase râuri și lacuri și mai ales magnificul Canion Rugova.
Înainte de a merge în Canionul Rugova, ne-am oprit la Peja (sau Peć în sârbă), un important centru religios cândva, odată, demult, în timpul ţarului sârb Ștefan Dușan, prin secolul 14. Însă, cele cinci secole de ocupaţie turcă sunt mult mai vizibile, aşa că în centrul vechi ne-am plimbat printr-un oraş tipic oriental, cu un frumos bazar cu case otomane şi străzi înguste, pavate cu piatră cubică. Şi influenţa americană am remarcat-o imediat, absolut toţi cei cu care am interacţionat, indiferent de vârstă, vorbind fluent engleza. Totuși, la terase am văzut exclusiv bărbați și, în ciuda ținutelor lejere afișate de femei, orașul mi-a părut mai conservator ca Priștina.
N-am zăbovit foarte mult, pentru că ne doream să ne odihnim în natură, după o zi lungă în care am străbătut deja juma’ țară și am vizitat două orașe: Priștina și Peja.
Am pornit spre Canionul Rugova, iar la ieșire am trecut pe lângă Patriarhia Peja, unde nu prea aveam loc să oprim, iar când polițiștii care păzesc mănăstirea ne-au făcut semn să trecem ne-am zis: hai, că și mâine e o zi!, vorba lui Scarlett O’Hara. 🙂
Cheile Rugova nu sunt prea lungi, însă sunt extrem de spectaculoase. Am străbătut astfel vreo 6 kilometri magnifici, pe o şosea foarte îngustă, şerpuind prin tuneluri şi treceri de piatră, prelingându-ne pe lângă pereţi verticali udaţi de cascade şi izvoare reci. Au fost momente în care ne-am temut că Șeptoiu n-o să încapă prin inelul săpat în munte și abia-abia de am găsit câte un loc unde să oprim pentru o poză-două.
Am petrecut noaptea în Canionul Rugova, alături de Tony, un olandez care nu zbura, ci mergea pe bicicletă şi avea ca job să cartografieze zona. De altfel, făcuse asta în mai tot spaţiul ex-iugoslav, locuise ani buni în Macedonia, aşa încât cunoştea bine de tot regiunea şi am avut ce bârfi. 🙂
Dimineaţă ne-am împachetat, ne-am luat la revedere de la Tony şi am pornit către Mănăstirea Dečani. După vreo 30 de minute de condus, ne-am trezit în faţa unei bariere şi a unui check point din ăla cu plase de camuflaj şi soldaţi în foişor. Am oprit, am coborât din maşină cu paşapoartele la înaintare, am zis frumos „Hello” şi deodată am auzit din înaltul foişorului: „Salut, şî faşiţi piaşî?” Apoi a apărut şi chipul vesel al moldoveanului din Republică ce păzea postul. Nu ne-a mai verificat, că eram de încredere, aşa că a ridicat bariera şi ne-a zis că la capătul drumului o să dăm de o parcare chiar vizavi de mănăstire.
De o parcare şi un nou check point cu un alt moldovean, dar nu la fel de vesel şi volubil, ba chiar l-am suspectat că nu ştie româneşte! Ştia, dar nu voia să vorbească în română (sau moldovenească 🙂 ) sau poate nu avea voie, că nu era singur în post. Ne-a reţinut paşapoartele urmând să le recuperăm la plecare, ne-a trecut într-un registru, ne-a verificat bagajul şi ne-a spus că nu avem voie cu aparatul foto. 🙁
Ușor pleoștiți de lipsa camerei foto, am deschis poarta şi am intrat în curtea mănăstirii, încremenită în nemişcare şi într-o linişte aproape dureroasă! Fondată de regele Ștefan Dečanski, în secolul 14, pe malul râului Bistrița – în slavă înseamnă apă repede –, în mijlocul pădurilor de castani şi brazi din văile munţilor Prokletije, mănăstirea ortodoxă sârbă este astăzi apărată de forţele KFOR! De altfel, mai toate bisericile sârbeşti din Kosovo sunt protejate de poliţia kosovară sau de soldaţi din KFOR, din cauza ameninţării etnicilor albanezi. Războiul s-a încheiat, dar conflictul mocneşte în mare parte din fosta Iugoslavie. Dacă KFOR s-ar retrage din Kosovo sau din Bosnia, cel mai probabil că războaiele ar reizbucni.
La doar un an după debutul lucrărilor mănăstirii, regele Ştefan Dečanski moare şi este înmormântat aici, construcția lăcașului durând opt ani. Apoi, până în 1350, interiorul bisericii este decorat cu peste 1000 de fresce, Mănăstirea Dečani fiind considerată una dintre cele mai bogate din Europa din acest punct de vedere. Şi, absolut uluitor, frumoasele fresce, catapeteasma originală de lemn, scaunul episcopal şi sarcofagul sculptat al regelui Ştefan au supravieţuit sutelor de ani de ocupaţie otomană, numeroaselor războaie sau ateismului comunist!
Oricât ne-am plimbat prin curte, nu ne-a ieşit nimeni în cale! Însă, odată intraţi în biserică am dat peste un tânăr novice pregătit să ne îndrume şi să ne supravegheze în acelaşi timp. 🙂 Evident, e sârb ortodox, dar nu face parte din rândul călugărilor, ci locuiește în satul din apropiere, în Desan, de unde vine zilnic pentru a fi ghid turiştilor. Ne-a răspuns timid la întrebările legate de relaţiile dintre sârbi şi albanezi, că nu e uşor să fii sârb în zonă, că se teme pentru siguranţa sa… dar era clar că prefera să vorbim despre mănăstire şi nu despre conflictul interetnic.
Biserica este, atât la interior cât şi la exterior, o operă de măiestrie. Construită din marmură roșie, alb-gălbuie şi onix, clădirea este frumos decorată cu figuri umane, grifoni, păsări şi alte animale, iar în ceea ce priveşte pictura, aceasta nu poate fi povestită, trebuie să o vedeţi! Vă puteţi face o idee vizitând site-ul mănăstirii, dar și mai bine ar fi să mergeți la fața locului. Noi îi mulțumim ghidului de la Muzeul de Etnografie din Priștina care a insistat să ne trimită aici, Mănăstirea Dečani este, da, un must pentru Kosovo!
