Bisericile armeneşti au o arhitectură aparte. Am văzut şi în România unele, dar nu se compară cu cele din Armenia, adevărate bijuterii arhitecturale. Două dintre acestea sunt Haghartsin şi Goshavank, aflate la 20 de kilometri una de alta şi la 120 de kilometri de Yerevan.
Suntem de două zile în Armenia şi avem mixed feelings: suntem înconjuraţi de peisaje şi monumente minunate, de care însă nu ne bucurăm din cauza drumurilor execrabile, care solicită nu doar maşina, ci mai ales nervii noştri. Ne întrebăm dacă am făcut o alegere bună venind în Armenia fără o maşină 4×4. Dar, după mai bine de 150 de kilometri de drum ciuruit, dăm în sfârşit de asfalt neted şi ne putem ridica ochii spre peisajele de basm din jur. Îmi afund privirea în verdele munţilor şi, pentru prima dată, mă simt fericită! Iată, am străbătut mii de kilometri, iar efortul ne-a fost răsplătit!
Ascuns într-o pădure deasă, la capătul unui drum care se insinuează printre copaci, ansamblul monahal Haghartsin, ridicat în urmă cu 1000 de ani (secolele X – XIII) a fost restaurat recent cu banii unui şeic din Emiratele Arabe. Ei, da, asta spune multe despre frumuseţea locului, nu? Altfel de ce ar fi donat un musulman peste un milion şi jumătate de dolari pentru a restaura un monument creştin! Şi iac-aşa, basmul bate realitatea şi un şeic arab slavează şi readuce la lumină o nestemată a arhitecturii ecleziastice armeneşti. Şi, tot datorită generoasei sale donaţii, am avut parte şi de drumul asfaltat ca-n palmă.
Am oprit într-o parcare largă, în care eram singuri, deşi ne aşteptam să fie multă lume după ce am citit că Haghartsin e una dintre cele mai vizitate mănăstiri din Armenia. Dar, nu, în Armenia numărul turiştilor e redus, ba mi se pare că e mai mic şi ca în Georgia.
Complexul Haghartsin are mai multe biserici, capele, dar şi o sală de mese – o clădire impresionantă, cu un tavan susţinut de numeroase arcade – şi minunate khachkaruri – pietre funerare. Mănăstirea este renumită şi pentru imaginea Fecioarei cu Pruncul cu trăsături mongole – ochii migdalaţi -, adăugată probabil pentru a convinge valul de invadatori mongoli să nu distrugă biserica. Din păcate, nu am putut vedea basorelieful, pentru că nu mai e aici, ci este parte a unei expoziţii itinerante.
Ne-am plimbat nestingheriţi prin toate cotloanele şi ne-am simţit ca-n Rai. Un peisaj superb într-o linişte neclintită.
Am pornit apoi spre Goshavank (vank înseamnă mănăstire) care, spre deosebire de Haghartsin, aflată în mijlocul pădurii, este în satul Gosh. Eram nerăbdătoare să văd o nouă perlă a arhitecturii ecleziastice armene, doar că, spre dezamăgirea noastră, am găsit-o în renovare şi greu de vizitat, deoarece mare parte a complexului e pradă vegetaţiei. Probabil de aceea ne-a impresionat mai mult istoria locului decât ansamblul în sine. Mănăstirea a fost ridicată în locul uneia mai vechi, cunoscută sub numele de Nor Getik, distrusă de un cutremur în 1188. Numele complexului vine de la Mkhitar Gosh, preot, om de știință, autor a numeroase fabule și pilde și al primului cod de legi, care s-a implicat în reconstruirea mănăstirii şi a trăit aici 25 de ani.
Chiar dacă Goshavank nu a fost la înălţimea aşteptărilor, după ziua de ieri, trecută la capitolul coşmar, ziua de azi e una excelentă! Nici nu ne trebuie mult ca să fim fericiţi: puţin asfalt şi vestigii interesante, cât să vedem şi să învăţăm lucruri noi, că doar ăsta e scopul unei călătorii. Ne-am recăpătat pofta de vizitat şi ne afundăm tot mai adânc în inima Armeniei. Deci, la drum, spre Lacul Sevan, un fel de Mamaia, dar la munte!