Fascinaţia pentru Erzurum ne-a fost stârnită de Ticket to ride, board game-ul nostru preferat. Seri şi nopţi întregi ne-am luptat să „ajungem” la Erzurum sau măcar să punem o gară! 🙂 Aşa că am făcut tot posibilul să-l atingem şi fizic, nu doar la masa de joc.
Şi astfel, într-o noapte ploioasă de iunie, în faţă ne-a apărut panoul cu Erzurum. Unul pune vagonul şi altul, gara. 🙂
Fremătam de nerăbdare să-l vedem la lumina zilei, Erzurum fiind un oraş istoric la confluenţa rutelor comerciale, un oraş cu vechi clădiri selgiucide din secolele XI-XII. Doar că, dimineaţă, am dat cu ochii de un Erzurum ca după bombardament. Case dărâmate, moschei închise. Praf, moloz… Nimic din ce visam.
Totuşi, ne-am scuturat hainele de praf, ne-am înfipt pantofii în colbul turcesc şi am pornit să-l vizităm. Trebuie să fie ceva de văzut.
Prima dată am mers la vechea fortăreaţă, care nu e deloc spectaculoasă. Apoi, am intrat la muzeul oraşului, organizat într-o medresă din secolul al XIII-lea. Muzeul este bine organizat, iar faptul că e într-o veche medresă îl face chiar interesant. Am fost ca nişte uriaşi în căsuţa piticilor în faţa uşilor de la vechile camere studenţeşti, care găzduiesc acum colecţii arheologice şi documente despre istoria oraşului, iar pentru a pătrunde ne-am aplecat cu multă umilinţă şi am executat pasul piticului. Camerele sunt de asemenea foarte mici, de fapt proporţionale cu uşile, ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă învăţăceii erau chiar aşa de scunzi sau era o modalitate de a merge umil.
Altceva nu am mai vizitat, căci vechile moschei erau închise pentru restaurare.
Poate iarna Erzurum e mai vesel, mai animat şi mai colorat dat fiind că este renumit mai ales ca staţiune de schi. Vara, însă, e trist şi prăfuit. De acum, când tragem cartonaşul pe care scrie Erzurum – Kobenhavn, avem în minte un oraş real. Cam prăfuit, dar foarte drag nouă!
