Primul contact cu Erevanul a fost într-o zi cu mult soare, după multe zile ploioase, ceea ce a sporit curiozitatea şi plăcerea de a ne plimba printr-un oraş nou. Totuşi, planul era doar să trecem prin Erevan cât să punem benzină, să schimbăm bani, să mâncăm, urmând să revenim după câteva zile. Am cerut GPS-ului să ne ducă în centru.
Şi ne-a dus în centrul administrativ, cu clădiri oficiale, reci şi impunătoare, unde am dat câteva ture până să găsim unde să mâncăm. Asta, după ce mai întâi am schimbat bani, pentru că prima și marea surpriză a fost să constatăm că nu putem plăti cu cardul la nicio benzinărie și nici la micile restaurante din zonă. Înainte de a pleca în vacanță, tocmai pentru a ști câți bani cash să luăm, întrebasem dacă în Armenia se plătește cu cardul. Răspunsul a fost: peste tot! So, imaginați-vă surpriza când am constatat că nici măcar la benzinăria care avea în geam semnul de VISA Card nu a încăput discuția despre o asemenea plată. Am întrebat chiar un taximetrist unde găsim o benzinărie la care să plătim cu cardul, omul fiind aproape șocat de o astfel de idee. Când le arătam cardul, toți ne trimiteau la ʺpereteʺ, să scoatem bani de acolo.
Dar, cum spuneam, afară era o zi splendidă, nu merita să ne indispunem din atâta. Unde mai pui că avusesem șansa să vedem Araratul! Ambele vârfuri. O imagine cât o vacanță!
Pentru că trebuie să ai noroc sau să stai suficient de mult ca să prinzi o zi senină să vezi Araratul.
Când am revenit la Erevan, după trei zile, am putut bate orașul la pas, dar Araratul nu s-a mai arătat. Am făcut, însă, cunoștință cu coniacul Ararat. 🙂
Ne-am cazat la Albert House Hotel, situat aproape de centru, cochet – odată intrați, și cu o terasă interioară plăcută, unde seara am savurat un coniac Ararat. Wow, să nu-l ratați! Știa Churchill de ce-l preferă – dacă ar fi să dăm crezare unei legende conform căreia la Yalta, Stalin l-ar fi servit pe Churchill cu un coniac Ararat Dvin pe care prim-ministrul britanic l-ar fi lăudat, după care Stalin i-ar fi trimis anual lui Churchill câte 400 de sticle cu această licoare magică. O fi, n-o fi așa – arhivele nu păstrează totuși nicio informație cu privire la denumirea coniacului cu care, da, Stalin l-a servit pe Churchill -, sigur coniacul Ararat merită savurat și luat acasă. :))
Revenind la Albert House Hotel, din stradă nu am fi zis că e un hotel, poarta mare de fier nelăsând să se vadă fațada, astfel că am avut impresia că suntem în fața unui garaj. Însă, după ce intri, totul devine foarte cald și confortabil, la un preț foarte bun – achitat cu cardul! Iar personalul este foarte drăguț, cel puțin cu clienții. Cu vecinii însă par a avea ceva diferende, care au izbucnit taman când să parcăm noi mașina. Nu că ar fi important că se ceartă cu vecinii, dar am avut ocazia să vedem fața aprigă a poporului armean. Mai precis între două armence care au fost la un milimetru de a se părui la propriu, asistate și încurajate de o duzină de copii și de vecini ieșiți la balcoane. La final, angajata hotelului a avut câștig, astfel că am putut parca mașina în interior, iar cealaltă doamnă ne-a dat asigurări că armenii sunt un popor ospitalier.
Am lăsat în urmă incidentul și am pornit să explorăm orașul. Erevanul este un oraș european, cu bulevarde largi și clădiri în binecunoscutul stil sovietic.
Multe din tuf vulcanic sau bazalt care dau specificul locului, dar și zone cu un aer de La Belle Epoque, cum e strada Abovian sau unele într-un stil armean neoclasic modern, precum Bulevardul de Nord – artera pietonală pe care găsești cele mai mari brand-uri, ca Gucci sau Armani,
numeroase restaurante, baruri, pub-uri. Aici simți orașul cum trepidează, găsești orașul viu, cu artiști stradali, terase pline ochi de oameni care se bucură nu doar de consumație, ci și de muzică. De altfel, muzica pare a fi foarte importantă pentru armeni, se aude de peste tot, iar la cele mai multe terase muzica era live. Cu toate acestea, am văzut rar oameni zâmbind pe stradă, majoritatea sunt serioși, preocupați – o altă similitudine cu România anilor ‘90, pe lângă experiența de la vamă.
În mijlocul străzii pietonale era un eveniment cu mulți adolescenți îmbrăcați în costume populare și cu bentițe multicolore ale mai multor țări.
Le-am abordat pe două fete care aveau tricolorul românesc să aflăm ce eveniment este, le-am spus că suntem din România, țara pe care păreau să o reprezinte, dar din păcate nu știau ce e cu România și de ce poartă tricolorul sau poate engleza a fost o barieră și nu am aflat nimic. Oricum, păreau să se distreze, așa că, nițel dezamăgiți că nu am înțeles ce sărbătoreau, am plecat, mai aveam atâtea de văzut – Opera, Muzeul de Artă Cafesjian cu cascadele, parcurile, Pak-Shuka (Piața acoperită), numeroasele piațete, Moscheea albastră etc – și atât de puțin timp! Dezavantajul când călătorești cu mașina este că vrei să vezi cât mai mult – tot, cum spunem noi -, dar asta înseamnă că ai de fapt puțin timp să rămâi într-un loc.
La capătul Bulevardului de Nord am dat cu ochii chiar de clădirea Teatrului de Operă și Balet, o clădire mare – așa cum sunt mai toate clădirile construite în perioada sovietică -, care adăpostește două săli de concert, una cu 1.200 de locuri și una cu 1.400 de locuri!
Impresionant, dacă ne gândim că este o construcție ale cărei lucrări au debutat în 1930, pentru a marca 10 ani de republică sovietică! Clădirea a fost inaugurată în 1933, dar finalizată complet abia în 1953. Dincolo de mărime, clădirea este remarcabilă și din punct de vedere arhitectural – am recunoscut-o apoi fără dificultate în numeroase imagini pe Instagram sau Google. De altfel, proiectul arhitectului armean Alexander Tamanyan (1878 -1936)a primit marele premiu la Expoziția Mondială de la Paris, în 1936.
După Operă, ne-am îndreptat spre Cascade, adică spre Muzeul de Artă Cafesjian, care are la bază colecția privată a lui Gerard L. Cafesjian.
Nu am vizitat muzeul, care era închis la ora la care am ajuns, dar ne-am bucurat de alei și Parcul cu Sculpturi, de cascade și, firește de priveliștea asupra orașului, după ce am urcat cele 600 de trepte! până sus. La prima privire, întreg ansamblul este o combinație ciudată de parc, grădini suspendate, opere de artă, terase unde îți poți trage sufletul după zecile de trepte urcate, mici fântâni din care țâșnește apa, sute de trepte, totul flancat de clădiri -, așa că inițial am fost bulversați. E greu să cuprinzi dintr-o privire esența locului. Ne-a izbit grandomania, apoi, ușor-ușor am intrat în atmosferă și am pornit timizi să privim fiecare lucrare, să urcăm și să descoperim alte opere de artă. Ideea complexului aparține aceluiași Alexander Tamanyan, care a dorit să lege unele părți ale orașului printr-o vastă zonă verde, alcătuită din grădini și cascade care să coboare de pe cea mai mare înălțime a orașului. Dar ideea lui a fost abandonată până în anii 70, când arhitectul Jim Torosyan a preluat planurile lui Tamanyan adăugând o scară exterioară amplă, un interior cu scări rulante, săli, curți și grădini exterioare, împodobite cu opere de artă. Însă ideea a fost abandonată din nou, de această dată după devastatorul cutremur din 1988. Cafesjian a inițiat reînceperea lucrărilor, în 2002, complexul fiind transformat într-un centru de artă, care îi poartă numele.
Parcul are numeroase lucrări, dar am remarcat imediat că cel mai mare succes la public le au cele ale lui Fernando Botero – Soldat roman, Femeie fumând și Pisica, cu care mai toată lumea ţinea să se pozeze.
De sus, din vârful celor 600 de trepte, am putut cuprinde, dintr-o privire, tot Erevanul, deşi nu am avut noroc de zi senină, care să ne lase să zărim şi Araratul.
Cât ne-am tras sufletul, am remarcat că view-ul e pentru turişti, adolescenţii nu se mulţumesc cu priveliştea de pe terasă, escaladează gardul şi se cocoaţă pe clădirile neterminate, să ajungă cât mai sus. Să vadă cât mai departe sau doar de fun? Oricât am tânjit după o privelişte cât mai amplă, ne-am abţinut să-i imităm şi ne-am scurs pe scări în jos, se înserase și se aprindeau luminile, dar plimbarea noastră continua.
Ne-am odihnit privirile peste cascada scăldată în lumini, apoi ne-am târât spre Parcul Îndrăgostiţilor, cel mai vechi parc din oraş, cu gândul la o bancă. Dar nu numai că băncile erau pline ochi, chiar și aleile erau supra-aglomerate, ca la manifestaţie – îndrăgostiţi, adolescenţi, părinţi cu cărucioare, adulţi etc. Până la urmă, era normal, era sâmbătă seara!
Este un parc foarte frumos, în care cu siguranţă e minunat să zaci o după-amiază, dar din păcate era mult prea aglomerat, iar noi prea obosiţi.
Mai e o zi și mâine 😉