Akhaltsikhe (sau, mai pe româneşte, Ahalţihe) înseamnă „Cetatea nouă” şi e un orăşel la vreo 60 de kilometri de Vardzia şi la mai puţin de 20 de graniţa cu Turcia, care, aşa cum îi zice numele, are un castel… nou, deşi el e vechi de prin secolul 12! Însă lucrările de restaurare l-au făcut să arate ca la Disneyland.
Ahalţihe a fost ultimul oraş din Georgia înainte de a trece graniţa, iar ţelul nostru principal era să facem plinul – pentru că în Turcia combustibilul e mult mai scump – şi, în măsura în care avem timp, să vizităm cetatea şi să luăm o ultimă masă georgiană. Deşi în Turcia mâncarea e foarte bună, cea din Georgia mă face să salivez de fiecare dată când mă gândesc la ea.
Fortăreaţa Rabati, căci aşa se numeşte cetatea oraşului, ne-a luat prin surprindere, căci parcă abia fusese scoasă din cutie. Citisem că e restaurată, dar de fapt e refăcută de curând de Mihail Saakashvili (preşedinte 2004-2013), până atunci, cetatea era năpădită de buruieni, iar Akhaltsikhe un sat necunoscut, transformat brusc într-un oraş turistic. Oricum, partea veche nu se mai distinge, iar senzaţia pe care am trăit-o a fost că suntem în faţa unei construcţii nou-nouţe, predată la cheie. M-am simţit ca într-un castel din poveşti cu prinţi şi prinţese de la Hollywood. Partea bună e că nu mai trebuie să ne punem imaginaţia la treabă şi vedem clădiri din perioada creştină, dar şi pe cele de după cucerirea oraşului de către otomani, în 1576. Aflat la confluenţa unor imperii şi regate, Ahalţihe se poate lăuda prin toleranţa multietnică, iar Rabati păstrează atât o biserică, cât şi, fireşte, o moschee. Tot din perioada otomană sunt palatul, băile şi medresa, în vreme ce grădinile mi-au amintit de Versailles.
Conform cronicilor georgiene, oraşul a fost întemeiat în secolul 9, dar abia în secolul 12 devine Ahalţihe (Cetatea Nouă), după ce capătă nişte ziduri de apărare serioase, rezistente chiar şi în faţa temutului cuceritor Timur Lenk, care l-a atacat în 1393. Până la sfârşitul secolului 14, cetatea este condusă de o familie princiară georgiană, apoi intră în componenţa Imperiului Otoman, ca întreaga zonă, iar din secolul 19, devine parte a Imperiului Ţarist şi, în cele din urmă, a URSS, până la destrămarea acesteia.
O parte dintre clădirile castelului adăpostesc acum magazine de suveniruri, restaurante, ba chiar şi un hotel. Dar cel mai interesant a fost că am putut urca în turnuri şi pe zidurile înalte, de unde am avut o frumoasă panoramă asupra cetăţii şi a întregii zone până hăt-departe.
Din păcate, pe tot parcursul vizitei, pentru a şti ce vedem a trebuit să ne scormonim memoria şi să ne uităm la poza pe care o făcusem la intrare panoului cu harta cetăţii, deoarece indicatoarele lipsesc cu desăvârșire. Taxa de intrare este de 7 lari pentru străini (cam 2 dolari şi jumătate).
Dincolo de cetate, oraşul are un farmec provincial, cam ca la noi, pe cale să se scuture timid de praful post sovietic. Ne-am învârtit puţin pe strada principală, dar cum nu părea să mai fie nimic de văzut, am purces în căutarea unui restaurant. Treaba asta ne-a luat ceva timp, că pe ştrasele ăsta, deşi principal, nici urmă de restaurant sau măcar un împinge-tava. La indicaţiile unui localnic ne-am îndreptat către o stradă unde cică urma să găsim un restaurant foarte bun. Am găsit trei, însă doar unul avea şi clienţi, ceea ce ne-a făcut să presupunem că e cel mai bun.
Restaurantul cu aer de bodegă avea trei mese, un hol care ducea la bucătărie şi WC, o doamna care gătea, servea, recomanda şi încasa! În funcţie de ce gătea, fumul din restaurant era gros sau foaaarte gros. Ceilalţi clienţi erau la un păhărel de vodkă, după ce mai băuseră vreo 10, iar veselia şi discuţiile erau în toi. Se îmbrânceau, se pupau, urlau şi râdeau în acelaşi timp… era clar că nimerisem în cel mai popular restaurant din zonă. Doamna era năduşită toată, dar stăpână pe situaţie: conversa, turna generos în unele pahare, în altele mai puţin, gătea, scria note de plată.
Chiar dacă mâncarea nu a mai contat aşa mult şi atmosfera locală a făcut toţi larii, hai să zic pe repede-nainte ce înseamnă o masă tradiţională, ce aş mânca oricând m-aş întoarce în Georgia: khinkali – găluște cu carne, cu brânză sau legume în funcţie de preferinţe, care sunt un fel de sarmale, dar în cocă -, chakhokhbili – o tocană de pui buunăă de-ţi pare rău că ai doar 10 degete, shashlik – cam ca frigăruile noastre și nelipsitele khachapuri – seamănă uneori cu pizza, dar nu e pizza şi e de mai multe feluri: cu ou sau brânză, cașcaval, carne sau cu ce or mai fi, dar bune toate. Ştiu, pare multe mâncare, ca ultima masă a unui condamnat, dar sunt atât de bune, că mereu comandăm cât pentru un regiment şi jumătate! Nu-i nimic, se poate lua şi la pachet. 🙂
După ce ne-am ghiftuit bine, ne-am aruncat spre punctul de frontieră cu Turcia. Trecerea graniţei a fost o nouă poezie georgiană. Vameşul s-a uitat la paşapoarte, apoi la noi, apoi iar la paşapoarte şi iar la noi. Fiecare filă a fost studiată intens, fiecare ştampilă a fost cercetată atent şi încet, cu o meticulozitate ieşită din comun. N-am înţeles dacă păream suspecţi sau nu mai văzuse niciodată un paşaport românesc ori pur şi simplu se plictisea maxim, fiind singura maşină din vamă. Şi doar paşapoartele l-au interesat, portbagajul, nu!
În vama turcă, situaţia a fost total diferită. Deşi ploua torenţial şi am crezut că o să scăpăm de control sau măcar o să fie lejer, n-a fost aşa. Bagajele ne-au fost scanate unul câte unul, sub privirile noastre pline de emoţii şi gata să lăcrimeze după bunătate de vin georgian şi coniac armenesc pitite printre haine. Dar, deși sigur a văzut “capturile” noastre bahice, nu ne-a întrebat nimic şi nu ni le-a confiscat (în Turcia intrarea cu alcool e interzisă). Ori sticlele noastre i s-au părut prea puţine să merite deranjul, ori era axat pe depistarea armelor în condiţiile în care în acea dimineaţă, la Istanbul, avusese loc un atentat. Important e că am trecut cu ele: avem ce bea la Bucureşti. 🙂
