Prin Buhara, în căutarea celebrelor covoare

Cine n-a auzit de covoarele de Buhara? În copilăria mea, cine avea un astfel de covor nu călca pe el. Îl ținea de bun, ca pe un obiect de artă. Buhara a fost un important centru comercial pe Drumul Mătăsii, ba, chiar capitală, însă a rămas în memoria noastră recentă prin covoare. De asemenea, Buhara a fost și un renumit centru cultural-religios, fiind supranumit și “Orașul Sfânt” datorită numeroaselor moschei și şcoli religioase (medrese) – de altfel, aici se află singura medresă din Uzbekistan care a funcționat constant.

Când au aflat că mergem la Buhara, cei de acasă ne-au întrebat dacă ne întoarcem călare pe un covor fermecat. Dar ce să vezi, vechiul centru comercial e invadat acum de multe chinezării și obiecte din India. În plus, covorul de Buhara (sau Bokhara, Bukharo) este de fapt o denumire generică, pentru că în perioada medievală Buhara era sediul bursei islamice, iar covoarele nu erau făcute, ci vândute aici! Aceste minunății erau lucrate de triburi nomade turcomane, or, în jurul Buharei populația era formată majoritar din uzbeci și tadjici. Așa că și în zilele noastre poți cumpăra covoare de Buhara făcute în Pakistan sau Afganistan, de exemplu. Deci, nu vom zbura pe un covor de Buhara, ne vom continua călătoria cu Șeptoiu. Deși…, la cum a fost drumul de la Hiva la Buhara, ne-am fi dorit un covor. Am fi evitat şapte ore de coșmar pe o șosea  pe care asfaltul mai mult n-a fost decât a fost, un drum unde porțiunea de lângă șosea era de multe ori mai bună ca șoseaua.

Pentru că am intrat dinspre Hiva, prima oprire în Buhara a fost în Parcul de distracții, nu pentru a ne da în roată, ci pentru mausoleul Ismail Samani, fondatorul dinastiei samanide, care a condus Buhara înainte de invazia mongolă (sec. XIII). Construit în secolul X, mausoleul este cel mai vechi monument arhitectural islamic din Asia Centrală și nu a fost niciodată restaurat în cei peste 1000 de ani care au trecut de atunci. Supraviețuirea sa impecabilă se datorează faptului că a fost îngropat în nisip și redecoperit în 1930. Deși e cunoscut ca mausoleul Ismail Samani, se pare că a fost cripta familiei, înăuntru fiind descoperite trei corpuri. Mausoleul este o bijuterie, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut până acum și mi s-a părut foarte straniu să fie înconjurat de grătare pe care sfârâie frigăruile – șașlâk cum le zice în Asia Centrală -, de vată pe băț sau pop-corn, o roată imensă, mașinuțe electrice, călușei sau alte atracții de manèges.

Parcul era plin-ochi, dar lumea era concentrată în zona de distracție, nu la mausoleu. Bine, sincer, după ce am făcut câteva poze și am repetat cu niște copii noțiunile de bază în engleză, adică: “Hello! Hello”, am profitat și am luat și noi niște frigărui, că oameni suntem. 🙂

La 10 minute de mers pe jos este fortăreața Ark, impresionanta citadelă a emirilor de Buhara, folosită până în 1920, când a fost ocupată de ruși. Cu zidurile sale masive și intrarea impunătoare, Ark e o piesă de rezistenţă în turul oraşului! În interior am găsit multe magazine artizanale, dar și un muzeu care prezintă istoria locului și o moschee. Ne-am plimbat alături de câțiva soldați, pe care i-am întâlnit la toate obiectivele istorice şi care păreau niște elevi veniți în excursie cu școala, dar n-am zăbovit foarte mult, căci cetatea fusese asediată de turişti şi am încercat să scăpăm din „încercuire”.

Am trecut vizavi, la Moscheea Bolo-Hauz – o moschee publică unde emirii veneau pentru rugăciunea de vineri. Clădirea cu 20 de coloane de lemn este superbă și mi-a amintit de Palatul cu 40 de coloane din Esfahan, pentru că și acolo sunt de fapt tot 20 de coloane, care se transformă în 40 când se reflectă în bazinul de apă.

De aici, ne-am mutat în centrul vechi, unde ne aşteptau minunatele moschei cu cupole uriaşe și imensele medrese cu magnifice faţade de faianţă albastră pentru care Buhara e celebră.

Moscheea Kalon mi-a luat ochii cu mozaicurile sale, iar minaretul de 47 de metri înălțime se vede de peste tot. Pe vremea URSS, moscheea a fost depozit-magazin de mobilă, pentru ca după destrămarea URSS și obținerea independenței (1991) să fie introdusă în circuitul turistic.

Minaretul Kalon (mare, în tadjică) a fost construit în 1127 și era cea mai înaltă clădire din Asia Centrală, reușind să-l impresioneze pe temutul Ginghis Han, care l-a cruțat, deși a distrus moscheea. De asemenea, a fost primul monument placat cu faianță albastră, modă desăvârșită 300 de ani mai târziu, în timpul lui Timur Lenk. Minaretul – care mai este cunoscut și sub numele de Turnul Morții, întrucât criminalii erau aruncați de sus – are o scară cu 105 trepte pe care eram pregătiți să le urcăm pentru un view de poveste. Dar nu e deschis publicului și n-am înduplecat pe nimeni să facă o excepție pentru noi, aşa că ne-am păstrat resursele pentru restul traseului.

Cel de-al treilea monument din piațetă este Medresa Mir-i-Arab, una din cele două medrese funcționale azi în Uzbekistan. Nici aici n-am avut mai mult noroc, ne-am ițit doar capul în holul de la intrare, pentru că nu se vizita. Ce e de remarcat, în afara superbei fațade acoperite cu mozaic și arabescuri și a celor două masive minarete cu cupole turcoaz, este istoria sa continuă – medresa nu doar că e funcțională acum, dar a fost și în timpul perioadei sovietice.

Următoarea oprire a fost la un alt “cuplu” de medrese: Abdul Aziz Khan și Ulugbek, ambele invadate acum de magazine artizanale. Una dintre caracteristicile arhitecturale din Asia Centrală e dispunerea clădirilor religioase față în față, în oglindă, aranjament pe care îl vom întâlni și în Samarkand. O altă caracteristică, da’ de dată recentă, e transformarea multor medrese în bazaruri pentru turiști, cu tot felul de obiecte mai mult sau mai puțin tradiționale. Am intrat și m-am plimbat printre șaluri, căciuli, genți, fețe de masă etc, am negociat o traistă și o eșarfă, dar nu ne-am înțeles la preț, așa că am rămas doar cu rucsacul de acasă.

Pe niște străduțe întortocheate, am ajus la Chor Minor, care se traduce prin Patru minarete, și care, în ciuda numelui, a fost poarta unei medrese. Cele patru turnuri sunt micuțe și nu au fost niciodată minarete, iar la parter e, cum altfel?, un magazin de suveniruri. 🙂

Ne-am continuat plimbarea în Piața Lyabi-Hauz, centrul nou cu clădiri vechi. Aici, în jurul unei mari piscine se află mai multe medrese, un caravanserai transformat în medresă și foarte multe ceainării. Havuzul central a fost amenajat pe la 1600, dar arborii de pe margine sunt mai bătrâni cu 150 de ani. Lyabi-Hauz este unul dintre puținele iazuri rămase din vechea Buhara, care avea în jur de 200 de bazine alimentate printr-o rețea de canale și folosite pentru stocarea apei. Însă, pentru că apa era schimbată rar, orașul s-a luptat de multe ori cu bolile cauzate de apa infestată, de aceea sovieticii au secat canalele și havuzurile și au modernizat orașul. Atmosfera din piațetă e una orientală, oamenii stau la terasă cu un ceai în față sau pe marginea apei, ceea ce am făcut și noi, să ne mai tragem sufletul și să ne bucurăm de priveliște.

Tot aici e și o statuie a lui Nastratin Hogea, instalată în 1979 pentru a da un aer amuzant locului. Iar de câțiva ani, pe 1 aprilie, la Buhara se organizează Festivalul Internațional Nastratin Hogea (sau Nasreddin Afandi, cum îi spun uzbecii), cu momente de comedie și mâncare orientală.

La doi pași de bazin se află Moscheea Magok-i-Attari (Moscheea din groapă), una dinte cele mai vechi din oraș. Moscheea pe care o vedem azi a fost construită în secolul al XV-lea, peste ruinele altora, iar acum găzduiește un muzeu al covoarelor. Când am intrat, am fost surprinsă să constat că e foarte mică, deci și muzeul e mic, dar foarte interesant, pentru că prezintă istoria covoarelor în general.

Ne-am oprit plimbarea şi ne-am prăbuşit într-un restaurant. Deși e Ramadan, în Uzbekistan restaurantele sunt deschise, deci ne puteam bucura de mâncărurile tradiționale. Eram obosiți și lihniți de foame, prin urmare am comandat cât pentru un regiment: borș de sfeclă roșie, friptură de oaie, plov – un orez cu legume și carne absolut divin! -, salate, somsa… Nu face nimic, luăm și la pachet! Mâncarea uzbecă este delicioasă, iar eu mi-am descoperit o nouă pasiune culinară: plovul.

Ne-am încheiat ziua la un hostel. Nu, n-am renunțat la viața confortabilă din van :-), dar în Uzbekistan, indiferent cum călătorești, e obligatoriu să te înregistrezi undeva: la hotel sau la poliție (dacă mergi la o persoană privată) – o rămășiță din epoca sovietică! Deci, o dată la două-trei zile, trebuie să obținem o înregistrare – o hârtiuță cu numele și ștampila hotelului, unde să scrie că în data X am stat acolo. Așa s-a dezvoltat și un nou business: plata pentru înregistrare, pentru că, ai/n-ai nevoie de cazare, la ieșirea din țară trebuie să prezinți înregistrările, altfel plătești amendă!

Ne-am dus la mai multe hosteluri și am negociat tariful pentru înregistrare și… un duș, că dacă tot plătim, să profităm! 🙂 Cu 8 dolari de persoană, am avut cheile de la o cameră și bucățica de hârtie mult râvnită.

În final, pot spune că Buhara este un loc fascinant prin istoria sa, cu vechile moschei și medrese desprinse parcă din “O mie și una de nopți”, da’ nu şi prin covoare.