Categories
Uzbekistan

Hiva – un oraș medieval perfect și cina într-o familie uzbecă

În Uzbekistan, în mijlocul deșertului, aproape de granița cu Turkmenistan, e Hiva (Khiva) – un loc încremenit în timp și unul din cele mai bine păstrate orașe medievale din Asia Centrală.

Dis-de-dimineață ne-am prezentat la granița turkmenă, deciși să scăpăm de drumurile de coșmar din Turkmenistan și pregătiți pentru frumusețile din Uzbekistan, mult-lăudate de toată lumea.

După experiența de la intrarea în Turkmenistan, cea de la ieșire a fost piece of cake. Adică, am ajuns în vamă imediat ce s-au deschis porțile (la ora 8.00), am predat GPS-ul “închiriat” obligat-forțat la intrarea în țară și am trecut printr-un control mult mai puțin riguros ca precedentul. Doar ieșeam, nu mai era cazul să ne caute în fieșce colțișor. De data asta, s-au uitat în camera foto, să vadă ce poze am făcut și când au dat doar de cele de la Derveze, au întrebat dacă avem “bad photo”.

– Adică…?, întreabă suav Smără.
– Children…, începe să enumere, ezitant, vameșul.

Smără ridică din umeri, arată spre camera foto și cam asta a fost. Ceea ce ar fi putut trece drept “bad photo” era pe harduri, pentru că ne așteptam la asta.

Vama uzbecă n-a avut nimic special, pentru că, începând de la 1 februarie 2019, cetățenii români nu mai au nevoie de viză pentru intrarea în Uzbekistan, deci formalitățile au fost simple.

La câteva minute de graniță, undeva în zare, cocoțate pe un deal, vedem multe construcții ca niște moschei în miniatură. De fapt, e necropola Mizdakhan, unul dintre cele mai vechi cimitire din Uzbekistan, unde se găsesc de la rămășițe din perioada zoroastriană, mausolee din epoca musulmană până la morminte contemporane. Cu o istorie așa lungă, și legendele sunt numeroase. Conform uneia, aici s-ar afla și momântul lui Adam, loc numit Ceasul Apocalipsei. De aceea, se spune că în fiecare an cade câte o cărămidă din zidurile unei clădiri, iar când va cădea ultima, vine sfârșitul lumii. Așa că pelerinii încearcă să aducă altele, crezând că prelungesc astfel viața planetei. Apropo, în uzbecă, “Adam” înseamnă “om”.

Cimitirul Mizdakhan
Cimitirul Mizdakhan

Am parcat și am pornit să ne plimbăm prin cimitir. Am observat că mormintele mai recente au așezate câte o scară peste ele. De ce? Care e semnificația? Poate ca sufletul să poată să urce? N-am aflat, pentru că nu am avut pe cine să întrebăm.

E interesant, dar e greu fără un ghid. Am bântuit ceva timp printre monumente, apoi am pornit spre Nukus, să apucăm să schimbăm bani și să încărcăm cartela de internet pe care o primisem de la Chris și Véro, cuplul româno-francez cu care ne-am intersectat în Turkmenistan.

La Nukus n-am găsit casă de schimb valutar, așa că ne-am dus la o bancă. Dar nu, nu se poate schimba valută la orice bancă, ci doar la unele. Ok, am ajuns la o astfel de bancă și ne-am umplut de somi! Totuși, nu suntem milionari ca în Iran, cursul fiind de 8500 de somi pentru un dolar.

Și acum, cu toată viteza-nainte spre Hiva. Mă rog, viteză e doar o vorbă, pentru că șoseaua arăta de parcă am fi fost în continuare în Turkmenistan, adică de la proastă la foarte proastă.

Am ajuns la Hiva frânți de oboseală – mai ales Smără, că el conduce mereu, eu doar privesc. 🙂 Am parcat lângă cetatea istorică Ichan Kala, iar Smără s-a băgat să se odihnească un pic, timp în care am urmărit forfota din jur. O doamnă moșmondea ceva la un cuptor din lut ce arăta ca un con de trunchi, cu capac în vârf – de fapt nici nu m-am prins din prima că e cuptor! Ridica capacul, băga o racletă cu coadă lungă și dezlipea de pe pereți un fel de poale-n brâu. Tiii, îmi ploua în gură! Iar când le-a întins copiilor să mănânce, deja nu mai aveam astâmpăr, voiam și eu, deși habar n-aveam ce e, dacă e ceva dulce sau sărat. De cum s-a trezit Smără, am și cumpărat o somsa (că așa am aflat că se numește!), care e o plăcintă umplută cu carne și ceapă, foarte suculentă și foarte bună!

Cu foamea ostoită, ne-am avântat spre cetate. De cum am trecut de zidurile canelate, am pătruns într-un oraș muzeu. Totul este perfect, cetatea a fost complet renovată și pregătită pentru turiști. Că e restaurată e minunat, dar tarabele și sutele de obiecte înșirate peste tot răpesc enorm din farmecul cetății. Ne așteptam, pentru că ne spuseseră Chris și Véro că Hiva e foarte turistică, dar tot am fost șocați. Aproape n-am putut face nicio fotografie fără eșarfe, căciuli și alte obiecte tradiționale made in China sau India.

Intrarea principală

Dar ne-am relaxat și am hoinărit pe străduțele întortocheate, mergând spre zona neturistică, pentru că, da, există și o zonă unde copiii bat mingea și localnicii își întind rufele la uscat.

Khiva

N-am ocolit, firește, niciunul dintre obiectivele turistice, pentru că sunt cu adevărat deosebite. Am pătruns pe lângă minaretul Islam Hoja, care are 44 de metri înălțime, fiind cel mai înalt din Khiva, apoi ne-am îndreptat spre Kalta Minor, probabil cea mai fotografiată atracție din Hiva. Acest minaret neterminat a fost început în 1851, la ordinul lui Amir Han care dorea să ridice cel mai înalt minaret, din el să se poată vedea până la Buhara. Dar hanul a murit în 1855, iar construcția a fost oprită. Chiar și așa, Kalta Minor, de un albastru fermecător, rămâne un reper pentru Hiva.

Minaretul Islam Hoja
Minaretul Islam Hoja
Minaretul Islam Hoja
Kalta Minor (dreapta)
Kalta Minor

Pentru vizitarea fiecărui obiectiv se plătește, iar biletele se iau de la intrarea în cetate, deci, ar cam trebui să decizi de la bun început. Noi am preferat să ne plimbăm pe străduțe.

Fiecare clădire în parte e interesantă, iar per ansamblu Hiva e fascinantă! Doar că nouă nu ne-a plăcut atât de tare pe cât ne-am fi dorit, asta din cauză că e prea turistică, cu prea multe briz-briz-uri atârnate, cu oameni îmbrăcați tradițional pentru a face poze cu turiștii, adică prea cosmetizată, prea comercială.

Medresa Muhammad Rahim Han

Conform legendei, Hiva a fost fondată de Shem, fiul lui Noe, însă arheologilor nu prea le pasă de legende și îi situează apariţia în sec. al VIII-lea, cam pe când era un important loc de popas pe Drumul Mătăsii. Dar timp de sute de ani a fost cel mai înfloritor târg de sclavi din Asia. În sec. XVI-XVII, orașul devine capitala Hanatului Hivei, întemeiat de urmașii lui Gingis Han. De altfel, acest hanat a fost cel mai longeviv, fiind condus de un strănepot al marelului cuceritor mongol până în 1870, când a fost încorporat de Imperiul Țarist. În 1920 sovieticii au ocupat zona și, pentru o scurtă perioadă (1920-1925), apare Republica Sovietică Populară Khorezm, ca apoi hanatul să fie împărțit între Uzbekistan și Turkmenistan, iar Hiva să ajungă parte din Republica Sovietică Socialistă Uzbekă.

Gata cu istoria, revenim în actualitate, de data asta la partea autentică! După ce am terminat de vizitat “muzeul“ în aer liber, am înconjurat cetatea și pe la exterior, apoi ne-am retras la mașină, pentru programul de seară: cină, descărcat poze, făcut planul pentru a doua zi etc. Exact după ce am terminat de mâncat, pe când spălam vasele, iar Smără procesa pozele pe computer, a început să ne dea târcoale o doamnă cu un băiețel de mână. I-am salutat, le-am zâmbit, le-am arătat van-ul și cam atât, că nu vorbeau engleză. În jurul nostru au început să apară mașini, de nu mai era loc să arunci un ac. E Ramadan și localnicii venerau la moschee pentru rugăciunea de seară!

Peste nici două minute, femeia cu băiețelul au revenit să ne invite la masă. Eu am acceptat destul de repede – na, eram curioasă cum e într-o casă uzbecă, dar Smără a zis repede “nu“, că pe el îl dor mâinile de la atâta vorbit. 🙂 Ca să anticipez, până la urmă l-am convins și a venit și el. Și așa ne-am petrecut seara cu o familie uzbecă formată mai ales din femei. Uzbecii sunt în majoritate musulmani și se pare că și aici, la fel ca în Iran, bărbații merg seara la moschee, mai ales în Ramadan.

În camera mare, toată lumea stătea pe jos, în jurul unei mese foarte lungi și joase. Ce să zic, deși mâncasem, am mai găsit loc pentru niște friptură, câteva curmale… La început, așa, de jenă, apoi însă, nu știu cum, dar am făcut loc și pentru samsa și diferite prăjituri, bune de ne-am lins degetele. Toate erau făcute de fiica gazdei – o tânără drăguță foc, care părea abia ieșită de pe băncile școlii, deși era mama băiețelului de 5 ani și avea un soț plecat la muncă în Moscova. Radia și nu părea deloc nefericită că e măritată, cu copil, dar fără soț. Am aflat că e o situație normală ca oamenii să plece la muncă în Rusia. În schimb, nora gazdei eram cam Cenușăreasa familiei. Terminase o facultate, dar acum era casnică și robotea prin jurul mesei, sub privirea atentă a soacrei. Iar când i-a venit soțul de la moschee, a dat fuga să-l ajute să se spele și să-i pună masa. Iar atmosfera s-a schimbat!

Altfel, până la venirea lui, a fost tot o hăhăială și o petrecere. Ba chiar una cu dans pe muzica de la nunta fiului, pe care ne-au pus să o vedem pe o plasmă imensă! Cum ziceam, petrecerea s-a cam spart odată cu venirea bărbatului Alfa de la moschee și noi ne-am pregătit să plecăm, după ce am refuzat de mai multe ori oferta de a dormi la ei. Oare o să fie ca în Iran, oamenii vor trage de noi să ne invite la ei acasă? Nu știm, vom vedea, asta a fost abia prima zi în Uzbekistan!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *