După un drum de opt ore şi jumătate, după ce am străbătut toată Bulgaria, am ajuns, frânţi, la Skopje. Ne-am cazat la un mic hotel dintr-o zonă care, la prima vedere, părea cam ciudată, dar ne-am liniştit repede când am văzut vecinii – ambasadele mai multor ţări! 🙂
Înainte de a pleca să vizităm oraşul, am întrebat-o pe tânăra de la recepţie cam ce ne recomandă, care ar fi în opinia ei obiectivele de neratat de un turist. ”Centrul oraşului cu statuile, clădirile şi fântânile frumoase, Millennium Cross”, a răspuns repede.
– Şi centrul vechi cu bazarul unde e, nu e şi acela frumos?, am insistat timizi, când am văzut că nu zice nimic de spre el.
– Centrul vechi e albanez!, ne-a zis ea.
– Da, albanez, dar nu e interesant? Nouă ne plac vechiturile, chestiile alea cu istorie…
– Da, puteţi merge, dar să nu mâncaţi acolo!, ne-a avertizat tânăra, uşor sceptică vizavi de gusturile noastre.
Înainte de a merge în centru, am urcat cu telecabina la Millennium Cross, care domină oraşul de pe muntele Vodno şi oferă cel mai bun view asupra zonei. Crucea are vreo 66 de metri înălţime şi a fost ridicată pentru a marca 2000 de ani de creştinism în Macedonia şi în lume – inaugurarea a avut loc la 8 septembrie 2008, ziua independenţei Republicii Macedonia.
Ne-am bucurat că se poate plăti cu cardul, am urcat şi… am coborât cu următoarea cabină. Nu e mare lucru de făcut sau văzut acolo. Panorama oraşului, câteva poze şi gata, în viteză spre centru!
Animozitatea (pentru a folosi un cuvânt soft) macedonenilor faţă de albanezi are totuşi o limită. Aşa că, Maica Tereza, născută în Skopje din părinţi albanezi şi un simbol revendicat de macedoneni dar şi de albanezi, are în centru o casă memorială. Casa nu este cea în care s-a născut – aceasta nu mai există -, ci e un ansamblu cu o arhitectură modernă, ridicat în 2009 pe locul bisericii catolice unde Agnes Gonxha Bojaxhi – cea care avea să fie cunoscută lumii întregi ca Maica Tereza – a fost botezată.
Născută în 1910, Maica Tereza şi-a petrecut copilăria în capitala Macedoniei, înainte de a pleca, la 18 de ani, în Irlanda şi apoi în India, unde a înfiinţat, la Calcutta, ordinul Misionarele carităţii. Ea a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1979.
Nu departe de Casa memorială e Piaţa Macedonia, mândria fetei de la hotel, ca de altfel a tuturor macedonenilor. Înghesuite într-un perimetru destul de restrâns, se înalţă clădiri cu o arhitectură greco-romană, muzee cu coloane dorice, fântâni, statui reprezentându-i pe Alexandru Macedon, Filip al II-lea, ţarul Solomon, Chiril, Metodiu, Justinian, Climent, Naum, Mamele Macedoniei, femei la shopping, diferite animale, poduri monumentale – pe podul artelor sunt aproape 30 de statui ale unor scriitori, artişti, oameni care au marcat istoria macedonenilor. Opulenţa predomină. Seara, fântâna cu statuia ecvestră a lui Alexandru cel Mare ce măsoară 14,5 metri înălţime îşi schimbă culorile în timp ce apa „dansează”… Totul nou-nouţ, sclipitor, un amalgam de perioade istorice, concentrat până la senzaţia de sufocare, de parcă istoria ţării trebuia să încapă toată între câteva străduţe, ca turistul să fie impresionat, să-şi dea seama de vechimea şi importanţa sa. Ceea ce se vrea un exemplu de glorie şi măreţie se transformă în kitsch. Un popor care îşi caută identitatea sau care şi-o strigă în piaţa publică, să fie auzit de lumea toată şi mai ales de Grecia. By the way, Grecia nu recunoaşte denumirea statului vecin, o dispută care durează de zeci de ani, adică de la crearea statului independent Macedonia, în 1991. Atena refuză să o recunoască sub numele de “Macedonia”, considerând că ar fi o revendicare teritorială pentru una din regiunile sale nordice, care poartă acelaşi nume şi care, spune Grecia, ţine de patrimoniul său istoric şi cultural.
Podul de piatră, ridicat peste râul Vardar, face legătura între Piaţa Macedonia, adică Oraşul Nou şi Oraşul Vechi. Construit din blocuri de piatră solide în secolul al VI-lea, în vremea lui Iustinian şi restaurat pe la 1451-1469 din ordinul lui Mohamed Cuceritorul, Podul de piatră are 214 metri lungime şi 6 metri lăţime. Imediat ce am coborât de pe el am pătruns în altă lume. Deh, ne plac nouă vechiturile!
Aşa se face că Bazarul cel hulit de fata de recepţie ne-a plăcut taaare mult. Cel mai mare bazar din Balcani, dacă nu-l luăm în calcul pe cel din Istanbul, cu străduţe înguste şi întortocheate, moschei, hamam, magazine de bijuterii sau îmbrăcăminte ori de antichităţi, ne-a cucerit rapid. Este un loc fascinant, total diferit de Piaţa Macedonia. Aici, istoria este la ea acasă, liniştită, sigură de ea, fără stridenţe. Nu prea se ştie de când datează bazarul, dar sigur în secolul al XII-lea exista! Din păcate, am ajuns duminică după-amiază târziu şi totul era închis. Drept urmare, ne-am plimbat pe străduţele pietruite şi lustruite bine de atâţia paşi, după care ne-am oprit să mâncăm la un mic restaurant. Mâncarea bună, atmosfera plăcută!
Târziu în noapte ne-am târât spre hotel, trecând pe lângă Arcul de triumf, alb ca laptele în noapte şi nou ca tot centrul noii Republici. Cam atât am putut vedea şi experimenta în jumătatea de zi alocată capitalei Macedoniei.
