Se spune că prima impresie contează şi că e greu să ţi-o schimbi. Din fericire, la noi prima impresie a ţinut o singură zi. Altfel, o vacanţă mult aşteptată s-ar fi transformat într-o vacanţă ratată.
Deci, prima impresie despre Albania a fost un dezastru. La graniţă, un Mercedes cu număr de Albania s-a băgat în faţa noastră, că noi ne mişcam prea încet pentru gustul lui grăbit. Burta grăbitului, care şi aşa nu mai încăpea în maiou, de era omu’ nevoit să o ţină la vedere, nu putea sta în spatele unei maşini oarecare.
Obsesia albanezilor pentru marca Mercedes este arhi-cunoscută şi are rădăcini profunde: în perioada comunistă, doar oficialităţile ţării aveau maşini şi toate erau Mercedes. După căderea regimului, când tot albanezul şi-a putut cumpăra maşină (primul proprietar oficial de autoturism a fost înregistrat în 1991), mai toţi au vrut să se simtă ştabi, aşa că, mai veche sau mai nouă, Mercedes e singura maşină care contează pentru albanezi. N-ai Mercedes, eşti un nimeni.
Buuun, deci ni s-a băgat cu tupeu în faţă. Apoi încă unul care a luat-o în faţa tuturor. Plus alții care mergeau pe jos cu actele direct la punctul de control să-i facă pe fraierii care stau la coadă. Deh, ei nu aveau Mercedes, deci se duceau cu actele în mână, apoi treceau cu maşina. N-ai Mercedes, nu te bagi! Enervaţi la culme, am reuşit să depăşim frontiera! Imediat, însă, ne-am blocat în aglomeraţia de pe şoseaua care curge pe lângă Lacul Ohrid. În partea macedoneană, reuşisem să surprindem nişte imagini magnifice cu lacul şi ne-am zis că „stai să vezi minunăţie de peisaj în Albania!”. Ei bine, în Albania era ca la Mamaia când nu mai ai loc să pui un cearşaf. Colace gonflabile, mingi, bărcuţe, găletuşe, coşuri şi paporniţe de rafie şi câte şi mai câte, traversau înspre şi dinspre lac pe șoseaua de juma’ de bandă, că celaltă jumate era ocupă de maşini parcate. Viermuiala asta de nedescris a durat până am reuşit să ne cocoţăm pe dealul de deasupra Pogradec-ului, unde ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să admirăm Lacul Ohrid. Era un loc excelent pentru panorama zonei, toate maşinile cu turişti opreau acolo, aşa că: hop şi marea de prichindei care vindeau pungi cu alune! Dar ne-au dat pace repede, s-au prins că nu suntem interesaţi, başca venea un autocar plin cu potenţiali clienţi.
Am ajuns la Corcea (Korçë), Parisul albanez, cum zicea internetul. Ce să zic, n-a fost uşor să-l găsim. Parisul, zic! Prima oprire, pentru că GPS-ul nu cunoştea Albania, a fost undeva unde am văzut mai multă lume, să încercăm să ne orientăm, eventual să întrebăm unde-i centrul oraşului. Nu eram chiar la periferie, dar era plin de praf, pentru că se lucra. Căldură greu de povestit, praf cât cuprinde şi doi copii apăruţi de nicăieri, care au început să tragă de portiere la propriu. Semăna al naibii de tare cu România anilor 90!
Am ajuns în centrul orașului şi totul s-a schimbat. Am intrat într-un centru de telefonie mobilă, unde o domnişoară foarte drăguţă şi vorbitoare de engleză ne-a vândut o cartelă de Internet, dar ne-a dat și câteva recomandări de locuri unde am putea mânca. Așa am ajuns să mâncăm la Life Gallery. Un restaurant cam prețios pentru stilul nostru, cu un chelner coborât parcă dintr-un film englezesc – atitudine bățoasă, zâmbet abia ghicit, dar amabil și cu umor englezesc -, mâncarea foarte bună, liniște deplină! Deh, eram singurii clienți. Nu cred că fata de la telefonia mobilă era clientă la Life Gallery, dar probabil auzise că e cu ștaif, deci bun pentru turiști. Am mâncat bine, ne-am simțit excelent, așa că eram numai buni de bătut străzile pentru a descoperi Parisul Albaniei. Și era chiar acolo, cu străzi largi străjuite de copaci umbroși, dar și cu străduțe în pantă, pavate cu piatră cubică, cu Catedrala Ortodoxă – cea mai mare din Albania, cu vile frumoase, cu arhitectură în care se văd influențele otomane, dar mai ales franceze – Albania a fost pașalâc turcesc din secolul al XV-lea până la începutul secolului XX, iar în perioada 1916-1920, Corcea s-a aflat sub control francez. Ne-am bucurat de o plimbare relaxantă, căutând să ghicim istoria locurilor. Poate auzim și ceva cuvinte românești, dat fiind că în zona Corcea sunt mulți aromâni?! N-am auzit, dar am dat peste Consulatul Onorific al României, care e chiar pe bulevardul central, Bulevardi Republika. Cum spuneam, în zonă sunt mulți aromâni, iar peste 90% dintre albanezii care s-au refugiat în România sunt tot de aici. Printre cei mai cunoscuți e și poetul Victor Eftimiu, aromân născut la 7km de Corcea, dar nu e singurul.
Legăturile istorice dintre România și Albania sunt vechi. N-o s-o iau de la iliri și traci, o să amintesc doar că România a fost prima țară care a recunoscut independența Albaniei, ba mai mult, la București a activat una dintre cele mai puternice comunitati albaneze ale diasporei care a jucat un rol important la independența țării, imnul Albaniei este scris de Ciprian Porumbescu – „E scris pe tricolor unire”, tradus de Aleksander Stavri Drenova, poet albanez din România, iar Nicolae Iorga este cel care a redactat prima Istorie a Albaniei, publicată în 1919, și a descoperit, în 1915, primul document în limba albaneză, în fondul Bibliotecii Laurenziana din Florența (Italia).
La Corcea există și o biserică românească, pe care însă nu am vizitat-o, am preferat străzile, să simțim orașul, un oraș atrăgător.
