Celebru mai ales pentru turnurile sale, dintre care unul cu copaci în vârf, dar şi pentru că aici s-a născut Giacomo Puccini, Lucca este fermecător pe de-a-ntregul. Mult mai puţin turistic în comparaţie cu Pisa sau Florenţa, care sunt în apropiere, Lucca este o comoară închisă între zidurile medievale bine conservate, un loc pe care ar fi păcat să nu-l descoperiţi dacă ajungeţi în Pisa sau Florenţa, aflate la 30, respectiv 90 de kilometri. Nouă ne-a plăcut mai mult ca Pisa. Biserici vechi, palate, piaţete, grădini, turnuri şi clădiri medievale, toate fac din Lucca un loc elegant, delicat, rafinat.
Oraşul nou s-a dezvotat în afara zidurilor medievale, prin urmare, tot ce e de văzut se află între zidurile vechiului oraş, un perimetru bine delimitat în care n-ai cum să te rătăceşti, zicem noi. Sunt mai multe porți de acces, noi am intrat prin Porta san Donato şi am colindat oarecum la întâmplare, deşi aveam stabilite câteva ţinte.
Am trecut pe lângă casa în care s-a născut Giacomo Puccini, dar ne-am oprit abia în Piazza San Michele, dominată de fabuloasa Biserică San Michele in Foro. Pe vremea romanilor, aici era forumul, biserica fiind construită începând cu 1070, la cererea Papei Alexandru al II-lea. Lucrările au continuat o perioadă lungă, de aici şi combinaţia de stiluri: o bazilică gotică cu motive romanice. Faţada de marmură este cea care ne-a impresionat din prima, prin mărime – are 4 metri înălţime, părând suspendată deasupra acoperişului -, dar şi prin designul celor patru rânduri de arcade, bogat decorate, peste care se ridică Arhanghelul Mihail flancat de doi îngeri! Pe colţul din dreapta am remarcat statuia Madonnei, realizată de Matteo Civitali, în 1480, pentru a celebra sfârşitul epidemiei de ciumă. (Oare finalul pandemiei de Covid-19 s cum va fi marcat?) Am aruncat un ochi şi în biserică, pentru că are câteva lucrări renascentiste, însă interiorul nu se ridică la înălţimea exteriorului.
În Lucca cică ar mai fi rămas vreo nouă turnuri din cele peste 250 pe care le avea prin secolul 14, dar astăzi sunt celebre doar Turnul Guinigi şi Torre delle Ore (adică Turnul cu ceas). Iar dintre ele, noi am ales să urcăm doar în Turnul Guinigi, că, vorba aia, atât m-au ţinut pe mine picioarele, căci turnurile au fost construite când n-auziseră de lift, aşa că în fiecare am fi avut de urcat peste 200 de trepte. Torre delle Ore o fi el cel mai înalt, însă nici Guinigi nu e mic, are aproape 45 de metri şi, în plus, are în vârf o grădină cu copaci, fapt pentru care atrage mai mulţi turişti faţă de vecinul cu ceas. 🙂
Accesul în turn se face doar în grupuri (de max. 25 de persoane), la intervale de 30 de minute.
Turnul a fost construit de familia Guinigi, probabil ca un simbol al statutului, dar şi ca punct de observaţie – Lucca era la răscrucea rutelor de comerț cu mătase, iar oraşele se luptau pentru supremaţia din zonă, aşa că era nevoie de astfel de construcţii şi, cum ziceam, erau spre 250! Turnul Guinigi a fost renovat în 1980 şi deschis publicului după ce i s-a adăugat o scară interioară (iniţial, era în exterior). La capătul celor 232 de trepte! (nu le-am numărat, dar așa zice ghidul), ni s-a deschis o priveliște care a meritat fiecare pas. Intrasem parcă într-o poveste, într-o pădurice suspendată din care aveam orașul-n palmă. La senzația asta a contribuit, cu siguranță, și lumina – am avut noroc și am prins „golden hour” cum îi zic fotografii, adică acea lumină caldă, care mângâie pielea şi transformă acoperişurile cărămizii în valuri de lumină gălbuie ce joacă peste dealurile verzi care înconjoară orașul.
Din vârful turnului, Lucca apare în toată splendoarea sa: cu biserici și clopotnițe care se ridică deasupra caselor și palatelor, cu Piazza dell Anfiteatro (care nu se vede totuși atât de bine pe cât îmi promisese ghidul), cu zidurile care îmbrățișează centrul istoric. Da, de sus, chiar pot spune că Lucca e ca o nestemată într-o cutiuță de bijuterii.
După ce m-am dezmeticit și am terminat de alergat de la o latură la alta, am numărat stejarii și mi-au ieșit șapte! Hâm, oare de ce șapte și din ce motiv să-i plantezi aici, așa de sus? Unii zic că era o modă să ai copaci pe clădire, dar cum alta nu s-a păstrat ca dovadă, nu ştiu ce să zic de ideea asta, parcă nu prea stă în picioare.
Familia Guinigi era bogată și deținea mai multe palate, dar motivul pentru care și-ar fi dorit o grădină pe acoperiș nu e foarte clar. Nu se știe exact când a fost construită grădina, însă într-o imagine din sec. 15, se observă că printre numeroasele turnuri din Lucca se afla o coroană de copaci. Prin urmare, se presupune că grădina de pe Turnul Guinigi este mai veche, deși stejarii de acum sunt cu siguranță replantați. Unele voci spun că a fost construită ca loc de luat masa, bucătăria fiind la penultimul nivel al turnului, ceea ce pentru mine ar avea sens doar dacă o făceau în timpul unui asediu, altfel mi-ar părea rău pentru bieții servitori care trebuiau să aducă mâncarea și băuturile. Mai ales că aveau de urcat pe o scară exterioară. O altă teorie, mai simpatică, este că acoperișul ar simboliza renașterea: fie ca un nou început pentru oraș după ce familia Guinigi a ajuns să domine zona, fie deoarece patru din cei șapte fii ai lui Francesco Guinigi (cel care a construit turnul) au murit prematur. Eu sunt de partea celor care spun că familia Guinigi a vrut să planteze copacii pentru a-și face casa mai plăcută și mai vizibilă pentru toată lumea – să se știe că sunt cei mai puternici.
Am coborât din turn cu sentimentul că ziua e la final, că a fost atât de mișto acolo sus încât mai mult nu încape. Din doi paşi am fost în Piazza dell Anfiteatro, construită pe locul vechiului amfiteatru roman, a cărui formă ovală este vizibilă chiar şi de la sol. Ne-am aşezat în mijlocul pieţei, ca nişte gladiatori pregătiţi să surprindem cel mai bun cadru în poze, locul gradenelor fiind luat de terase şi restaurante, iar în locul leilor, prin arenă se agită picolii. 🙂 Senzaţia e foarte faină, aproape chiar m-am simţit ca-ntr-o arenă, pentru că spaţiul mic şi pereţii restaurantelor creează o acustică de arenă.
Apoi am dat o fugă la Biserica San Frediano, una dintre cele mai vechi din Lucca, care-i la nici două minute distanţă. Ce o face specială sunt mozaicul de pe fațadă și interiorul care păstrează o cristelniţă din secolul 12 şi racla Sfintei Zita, patroana servitoarelor, menţionată de Dante în „Divina Comedie”.
M-am mulţumit să admir mozaicul de pe faţadă, care e din secolul 12, după care ne-am îndreptat spre Duomo di San Martino, doar ca să nu zicem că nu l-am bifat. Știu, sună aiurea, dar după o zi în care am văzut Viareggio, Pisa și apoi Lucca, am ajuns în acel punct în care “ce e mult e prea mult”. Deci doar am căscat gura la biserică, fără să ne propunem să intrăm. Însă chiar și așa, clădirea asimetrică – arcada din stânga e vizibil mai mare ca cea din dreapta, iar clopotnița e înghesuită într-un colț – e memorabilă și transformă locul într-unul special. Ca informație, dacă ajungeți la Lucca, Duomo di San Martino deține cel mai venerat obiect al orașului: un crucifix atribuit lui Nicodim, unul dintre ucenicii lui Isus, deși, în realitate, lucrarea datează din secolul 13. De asemenea, în interior se găsește și sarcofagul, sculptat între 1406-1408, pentru soția lui Paolo Guinigi, fiul lui Francesco (ăla de a construit turnul despre care am povestit mai sus!). După câteva ore în Lucca, spun sincer că mi-aş dori să fiu luccaneză măcar pentru o lună, pentru că istoria sa fabuloasă e completată de un vibe pe măsură.
Istoria orașului, pe scurt: Fondat de etrusci și devenit colonie romană, Lucca a fost locul unde, în 56 î. Hr., Cezar, Pompei și Crassus și-au reafirmat alianța politică, cunoscută sub numele de Primul Triumvirat. În perioada medievală, a fost unul dintre oraşele înfloritoare, ajungând chiar capitala Toscanei, în secolul 14 cucerind Pisa şi Pistola şi fiind aproape de a supune Florenţa. Ulterior a intrat în declin, dar şi-a păstrat independenţa până la sosirea lui Napoleon (1805). Acesta a atacat Toscana în 1805, a anexat-o Franței și i-a dat Lucca surorii sale Elisa, Mare Ducesă de Toscana până la 1 februarie 1814. După 1815, Lucca a devenit parte a Ducatului Bourbon-Parma, iar din 1847 a fost înglobat în Ducatul Toscanei, pentru ca 13 ani mai târziu să devină parte a nou formatului Regat al Italiei.
Info utile:
Şi în Lucca exită Zona a Traffico Limitato (ZTL), adică zona în care nu poţi intra cu maşina fără un permis special, aşa că atenţie unde parcaţi! Noi am parcat aici cu 1 euro/ oră.
Tarif bilet Turnul Guinigi: 7 euro/ pers. (şi la Torre delle Ore e tot 7 euro/ pers.). Informaţii despre programul monumentelor din Lucca (tarifele nu prea sunt actualizate) găsiţi aici.
