Florenţa, orașul care concentrează 60% din arta europeană, mi-a dat fiori încă de acasă. În nomenclatorul medical chiar există o boală Sindromul Stendhal sau Florența sau hiperculturemia, de care ajung să sufere unii turişti de la prea multă cultură. Da’ pe mine m-a apucat ameţeala încă din faza de planificare a călătoriei: ce să văd mai întâi, la ce renunţ, că nu am timp să văd tot?! După ce am citit zeci de pagini despre Florenţa, după ce m-am panicat de să mă ia cu leşin, am zis că o să hotărăsc la faţa locului, în funcţie de inspiraţie. Însă asta nu m-a liniştit, ba chiar tot drumul până la Florenţa mi-a fost frică, aşteptam parcă să se întâmple ceva ca să nu putem ajunge. Şi cam în starea asta am descins în Florenţa!
Pentru a evita şi stresul cu parcarea pentru Şeptoiu, l-am lăsat în Montelupo, la vreo 30 de kilometri de Florenţa şi noi am luat trenul până la Gara Santa Maria Novela, care e fix la 2 minute de Biserica Santa Maria Novela. Deci, am intrat direct în arhitectura renascentistă în care Florenţa abundă. Faţada bisericii – acea combinaţie de marmură albă şi verde, un adevărat brand al oraşului – este atâta de frumoasă c-am rămas pironită locului. Iar pe măsură ce mă gândeam că e din secolul 15!, eram tot mai pironită. Bine, e drept că în 1456, când a fost terminată faţada, Vlad Ţepeş şi Iancu de Hunedoara ţineau piept otomanilor să nu năvălească dincolo de Belgrad, dar tot mă roade invidia.
Biserica Santa Maria Novela a fost ridicată peste o capelă din secolul 9, care atunci era în mijlocul podgoriilor de vie, în afara zidurilor medievale ale oraşului, de unde şi denumirea iniţială de Santa Maria delle Vigne, adică Sfânta Maria a Podgoriilor. În 1221 a fost preluată de călugării dominicani, care au refăcut complexul, cu sprijinul familiilor florentine.
În drum spre Piazza della Signoria – universul oricărui turist în Florenţa – am dat nas în nas cu Porcellino, cel cu râtul atât de lustruit, de te poţi oglindi în el. Celebra sculptură din bronz – copia, căci originalul lui Pietro Tacca e în Muzeul Bardini – se află în Mercato Nuovo, adică în Piaţa Nouă, o piaţă cu arcade din secolul 16! – dar e nouă, că la 1500 şi ceva, când a fost amenajată, exista deja Mercato Vecchio.
Dacă la începuturi aici se vindeau mărfuri de lux, piaţa a devenit, din cauza sau datorită lui Porcellino, un loc destinat turiştilor, comercianţii umplând tarabele cu suveniruri, haine de piele, tricouri etc. la preţuri mari şi calitate îndoielnică. Dar ce contează, Fontana del Porcellino atrage ca un magnet. Conform legendei, dacă mângâi mistreţul pe rât, îi pui o monedă în gură și aceasta cade în fântână, vei avea noroc în viaţă şi vei reveni la Florenţa. Însă, conform legilor fizicii, panta din gura mistreţului face ca doar monedele mari și grele să cadă şi, deci, norocul e de partea celor generoşi, nu a zgârciţilor!
Am lăsat mistreţul cu rât lustruit şi într-un minut am fost în Piazza della Signoria – un muzeu în aer liber. De-a lungul secolelor, aici au avut loc cele mai importante evenimente politice din Florenţa, de la marşuri triumfale la decapitări, proteste, turniruri şi alte festivităţi. Acum, de dimineaţă până seara, piaţa e luată cu asalt mai ales de turişti.
Un simbol al istoriei zbuciumate este chiar în faţa Fântânii lui Neptun. În pavajul de aici există o placă ce marchează locul execuţiei predicatorului Savonarola, cel care, după ce a instigat la fanatism religios şi a făcut ca nepreţuite opere de artă şi cărţi să fie arse, a sfârşit spânzurat şi ars pe rug, acuzat de erezie de celebra Inchiziţie. Fântâna lui Neptun a fost inaugurată în 10 decembrie 1565, însă ansamblul e datat 1575, pentru că atunci a fost finalizat rezervorul.
Mi-am întors apoi privirea spre Loggia dei Lanzi care adăposteşte felurite sculpturi, lăsând la final „cireaşa”: copia celebrului David de Michelangelo (originalul e la Galleria dell’ Accademia) din faţa Palatului Vechi.
A fost greu să-mi ţin ochii să nu fugă de la o sculptură la alta. Însă, recunosc, mai mult am măturat decât am savurat, alergând cu privirea de la o lucrare la alta, de la Perseu ţinând în mână capul Medusei, de Benvenuto Cellini,la Răpirea Sabinelor, de Giambologna sau la cei doi lei de marmură – unul din Antichitate, celălalt din sec 16, fiecare ţinând sub labă câte o sferă, lucrări care au decorat vila Medici din Roma, ca apoi, în 1789 să fie aduse aici. Copii ale acestor lei sunt răspândite în toată lumea, din Rusia, Suedia sau Marea Britanie până în SUA sau Cuba.
Pe o platformă de lângă Palazzo Vecchio tronează un alt leu, de data asta unul cu blazonul Florenţei în gheare, o copie a originalului lui Donatello, care se află în Muzeul Bargello.
Iar la final, Palazzo Vecchio şi mai ales sculpturile din faţa sa! Datând din secolul 14, palatul din piatră este o operă de artă în sine! Această clădire cu creneluri şi ferestre gotice, dar mai ales cu impunătorul său turn de 94 de metri, este sediul primăriei, rol pentru care a fost, de altfel, proiectată. Aha, aşa deci, asta făceau florentinii pe la 1300 şi un pic, cam pe când Ţara Românească se bătea să-şi câştige independenţa?!
Frumoasă şi elegantă ca dintr-o poveste medievală, clădirea Palatului Vechi e fundalul perfect pentru celebrul David, de Michelangelo – mă rog, o replică, dar orişicât -, Hercules şi Casus, de Baccio Bandinelli şi statuia ecvestră a lui Cosimo I, realizată de Giambologna.
Chiar dacă e doar o copie, David din Piaţa Signoria m-a hipnotizat, lucrarea e efectiv perfectă, copleşitoare. Mi-am fixat privirea asupra statuii, da’ nu prea mult, căci n-am vrut să risc să cad în mrejele preafrumosului David! Se pare că aşa cum există Sindromul Florenţa ar fi şi un Sindrom David – cel puţin aşa susţin unii psihiatri: că sunt admiratori care ajung la stări de anxietate şi tulburări afective, ce dispar însă după ce „victima” se îndepărtează de sculptură!
Imediat ce l-am părăsit pe David am dat de Galeriile Uffizi, Raiul şi Iadul oricărui turist, depinde cum priveşti. Este cel mai vechi muzeu din Europa şi unul dintre cele mai importante din lume, cu lucrări ale celor mai mari pictori renascentişti, inclusiv Michelangelo, Leonardo da Vinci, Botticelli, Raffaello Tiziano sau Caravaggio. Cum ziceam, Raiul iubitorilor de artă. Însă, pentru a gusta colecţiile e nevoie măcar de o jumătate de zi, aşa că e Iadul când vine vorba de timp!
Coada de la intrare nu era chiar de 5 ore, aşa c-am gândit: ok, revin când soarele o să fie prea puternic pentru a mai bate străzile şi am mărit pasul spre Ponte Vecchio. Deh, ce femeie n-ar alerga spre bijuterii?! 🙂 Ponte Vecchio, aşa cum îi zice şi denumirea, e cel mai vechi pod din Florenţa, iar până în 1218 era şi singurul care lega cele două maluri ale râului Arno, dar în forma actuală e din 1345. Deşi aproape complet diferit, mie podul din Florenţa mi-a amintit de cel din Loveci (Bulgaria), cel mai probabil datorită magazinelor. Bine, pe cel bulgăresc se vând mai mult produse handmade tradiţionale la preţuri modice, pe când aici ai de băgat serios mâna în portofel pentru o bijuterie de aur sau o antichitate. La mijlocul podului am dat şi peste Benvenuto Cellini, celebrul giuvaergiu, sculptor și scriitor renascentist, care a avut o viaţă mai aventuroasă decât orice personaj din romanele lui Dumas. Vă las plăcerea de a căuta despre el, n-o să regretaţi!
Odată ajunşi pe celălalt mal, ne-am aşternut la bătut temeinic străduţele din preajma Palatului Pitti. Apoi am admirat Ponte Vecchio de pe Ponte Santa Trinita, un frumos pod cu arce ridicat în a doua jumătate a secolului 16 de Ammannati, distrus de nemţi în 1944 şi reconstruit cu migală vreme de 10 ani. Pentru refacerea lui au fost folosite pietrele din vechiul pod, adunate din albia râului, restul materialului fiind luat din Grădina Boboli din apropiere, de unde se aprovizionase, de altfel, şi Ammannati. Cele patru statui ale Anotimpurilor au fost şi ele puse la locul lor, Ponte Santa Trinita revenind astfel la forma iniţială. Personal, mi-a plăcut mai mult ca pe Ponte Vecchio, că nici nu e aglomerat – toată lumea e pe Ponte Vecchio – şi oferă un view mai generos.
În Piaţa Santa Trinita, ne-am prelins pe lângă zidurile Palatului Bartollini. Piaţeta drăguţă şi elegantă are în centru Coloana Justiţiei, numeroase palate pe o latură, însă piesa de rezistenţă este biserica Santa Trinita.
Apoi, am pornit cătinel către Il Duomo (sau Catedrala Santa Maria a Florilor) cu opriri la Palatul Strozzi (folosit pentru expoziţii internaţionale) şi Piaţa Republicii, iar chiar înainte de a intra în Piaţa Catedralei, ne-am prăbuşit la o terasă să ne ostoim foamea, să ne odihnim picioarele, să ne tragem sufletul, să ne pregătim de marea întâlnire cu Domul şi tot ansamblu, cu Campanila şi Baptisteriul. De cum am pătruns în piaţă am dat de lume ca pe un stadion înainte de pandemie! Totul e la superlativ aici: magnificele clădiri din marmură verde, albă şi roz care au făcut înconjurul lumii, cozi mari, soare mult, cerşetori mulţi, o foşgăială şi un du-te vino ca-n piaţă la Obor, doar că aici alergătura e să vizitezi, nu să cumperi cartofi.
Capela Medici este singurul obiectiv pe care l-am vizitat pe îndelete. A fost singurul loc unde coada nu m-a pus pe fugă – deşi chiar şi cele 15 minute mi s-au părut o oră! – dar era oricum şi locul pe care îmi doream cel mai mult să-l văd; când am citit despre Florenţa, am aşezat cripta Medici şi Cappella dei Principi – o copie la scară mică a Domului – în capul listei mele de preferinţe, căci eram sigură că nu e îmbulzeală şi în acelaşi timp aici pot vedea capodopere sculptate de Michelangelo. Şi nu am regretat nici un moment pentru această opţiune, locul e monumental, o lecţie de istorie şi de artă!
După ore şi ore de mărşăluit prin Florenţa, ne-am târât la gară în ritm de melc, visând la o banchetă confortabilă de tren. Doar că trenul a avut întârziere de vreo oră, deci să nu ne mai luăm de CFR-ul nostru când trenurile ajung când pot şi ele, pentru că, nu-i aşa, vara se dilată şinele, iar iarna nu-i ca vara.
