Locuit de mai bine de 6000 de ani, Erbil este astăzi un oraş modern, cu mall-uri, zgârie-nori de peste 40 de etaje, cu o viaţă de noapte trepidantă, locuitori de toate confesiunile. Totuşi, capitala Regiunii Autonome a Kurdistanului ţine atât de tare la locul său în topul celor mai vechi oraşe din lume locuite continuu, încât, cel puţin în scripte, când locuitorii citadelei au fost evacuaţi pentru reabilitarea sitului, o familie a rămas pe loc.
Până să ajungem în centrul oraşului, care e de altfel şi zona istorică, am străbătut bulevarde largi, cu blocuri, hoteluri de lux şi clădiri de birouri care mai de care mai înalte, precum Turnul Justiţiei – o clădire imensă cu 40 de etaje, care, în ciuda denumirii, găzduieşte, birouri, restaurante, un hotel de lux, magazine, săli de sport, piscină, în vreme ce Curtea de Justiţie este în clădirea micuţă de alături şi care are doar patru etaje.
Aşadar, am dat cu ochii de un oraş sofisticat, în plină expansiune, care ne-a dat senzaţia că suntem mai degrabă în Turcia, nu în Regiunea Autonomă Kurdistan, că, na, percepţia cu care am plecat de acasă, cum că locul tre’ că arată înapoiat, nu se schimbă instant!
Erbil (sau Heuliir, cum i se spune în kurdă) are 1,6 milioane de locuitori, cu o importantă comunitate de turkmeni, dar şi asirieni şi arabi. Deşi conform datelor de pe Wikipedia ar fi un oraş aglomerat, n-am simţit înghesuiala din Bucureşti. Bine, asta în afară de zona Bazarului Qaysaria, unde era ca la metrou la Piaţa Unirii în orele de vârf! 🙂
Ne-am „cazat” cu Şeptoiu în parcarea de la Parcul Shanadar, la 15 minute de mers pe jos de citadelă şi bazar. Încă din prima seară ne-a bătut la uşă un poliţist, să vadă cine suntem, să se asigure că suntem ok şi mai ales să ne sugereze (insistent) să ne mutăm 50 de metri mai la stânga, să fim mai aproape de postul de securitate al parcului şi mai departe de oamenii care vin acolo să bea ALCOOL. Pronunţa ”alcool” cu glasul aproape sfâşiat de durere şi părea sincer că ne crede în pericol lângă astfel de oameni! Aşa încât n-am putut să-l dezamăgim şi ne-am deplasat unde ne-a indicat.
Bazarul Qaysaria a fost centrul universului nostru în Erbil. Cum aveam puţin timp, cum mai dădeam o tură prin zonă, căci aici e inima oraşului, atât pentru turişti, cât şi pentru localnici. În bazar am mâncat cel mai bun kebab, am băut ceai în populara ceainărie Mam Halil, am schimbat bani ca la piaţă în Obor, am savurat dulciuri orientale, am cumpărat cercei şi alte suveniruri.
Ceainăria Mam Khalil este ca un muzeu, cu pereţii tapetaţi cu fotografiile celor care i-au călcat pragul, de la oameni simpli la cei mai renumiți intelectuali și politicieni kurzi. Deşi e clar că sunt obişnuiţi cu turiştii, am intrat în ceainărie timid, ezitant, mai ales că nu era nicio femeie înăuntru – în ciuda faptului că în Kurdistan şi mai ales în Erbil femeile nu par încorsetate de tradiţia musulmană, nu am văzut femei la terase, cafenele sau ceainării, doar la restaurante, alături de familie.
Ceainăria, condusă de Mohammed Khalil, fiul lui Mam Khalil, după ce acesta din urmă a murit în 2015, era ticsită de lume, dar imediat a apărut patronul şi ne-a arătat o masă liberă! Am luat câte un ceai, am privit pozele, căutând, fireşte, personalităţile care au trecut pe aici, i-am privit pe obişnuiţii locului, relaxaţi ca la ei acasă, în opoziţie cu cei atraşi de faima locului, care, ca şi noi, păşeau încântaţi şi cu ochii aţintiţi la fotografii.
Un alt loc celebru din bazar este kebăbăria Yasin. Aici, nu doar că am mâncat cel mai bun kebab ever, dar am şi aflat care e diferenţa dintre meat (carne) şi chicken (pui). 🙂 Când am comandat kebab, chelnerul ne-a întrebat de care: meat sau chicken? Ăăăă, adică? Chicken nu e carne? În faţa mutrelor noastre nedumerite, omul a luat din faţa unui client o farfurie şi ne-a arătat: meat!, apoi, de la altul: chicken. Am ales meat, care e un amestec de carne tocată de oaie cu vită, în timp ce la cel de chicken erau bucăţi întregi de carne de pui. Poate părea banal, dar ca şi la noi cu micii, şi la kebab sunt diferenţe, iar cel de la Yasin e memorabil.
Bun, acum cu burţile satisfăcute, să purcedem prin oraş. Vizavi de bazar, urcată pe singurul tăpşan din zonă, e citadela fortificată – mândria Erbilului, locul care face ca oraşul să deţină un loc între aşezările cu cea mai lungă locuire continuă. De 6000 de ani, cetatea a fost mereu locuită, chiar dacă, din 2007, doar de o singură familie, pentru că restul oamenilor au fost evacuaţi în vederea reabilitării, care nu e finalizată nici după 16 ani.
Deşi eram într-o zi obişnuită, în mijlocul zilei, în cetate erau destul de mulţi vizitatori, mulţi veniţi cu şcoala, alţii, la promenadă. Am văzut multe cupluri de tineri în haine tradiţionale: ele cu rochii lungi, foarte frumoase, care la noi ar fi o ţinută numai bună de mers la operă, ei, în costume bine încinse cu brâuri late.
Aici, într-un spaţiu de doar două camere minuscule, este Muzeul Miniaturilor, mai exact al costumelor kurde expuse pe păpuși micuţe, dar există şi câteva scene rurale. Pe lângă etichetele în engleză, am avut parte şi de un ghid care vorbea engleză, astfel că am aflat multe despre costumele tradiţionale, care diferă de la o regiune la alta, deşi, văzute pe stradă, nouă ne păreau la fel.
Citadela e un loc bun şi pentru a avea o vedere de ansamblu asupra Pieţei Centrale, flancată de bazar şi cafenele, un spaţiu amenajat modern cu numeroase fântâni şi platforme de plimbare, care din păcate arăta prăfuit rău când am ajuns noi: fără strop de apă sau verdeaţă şi cu dalele ieşite.
În faţa bazarului, pe trotuar, e o zona cu tejghele de sticlă pline de bancnote de toate felurile, inclusiv lei! Astea sunt, cum ar veni, casele de schimb valutar, la care însă cursul de schimb îl afli doar întrebând şi, poate, negociind, dacă ai mai mult de schimbat. Noi am fost modeşti la sume. 🙂
Vizavi de Parcul Shanadar este un alt parc, Parcul Minara, unde, la capătul unei alei cu busturile unor personalităţi kurde, este minaretul istoric Mudhafaria, din secolul al XIII-lea. De fapt, ce a mai rămas din el, pentru că e retezat şi destul de înclinat, de aveam impresia că o să se prăbuşească la cea mai mică rafală de vânt. Totuşi stă acolo de mai bine de 800 de ani, după ce a fost construit de emirul Muzaffar al-Din Gökböri (1154 – 1233) cunoscut şi ca Mudhafaria (cum îi spuneau francii şi cruciaţii), conducătorul Erbilului şi unul dintre generalii celebrului sultan Saladin, care i-a învins pe cruciaţi.
În Kurdistan, moscheile sunt, în general, nişte construcţii modeste, departe de cele pe care le-am văzut în Turcia, Iran ori Uzbekistan. Însă, Jalil Khayat Mosque din Erbil, deschisă în 2007, este considerată una dintre cele mai frumoase din lume. Ceea ce am constatat doar la exterior, deoarece paznicul ne-a permis accesul doar în curte, cu toate că ne-am dus în afara orelor de rugăciune, ba am văzut turişti intrând, e drept, însoţiţi de ghid.
Dezamăgiţi, am trecut strada, la mall-ul Royal Mall, care pare a aparţine fiului lui Jalil Khayat, cel care a început ridicarea moscheii. La intrarea în mall am fost controlaţi în bagaje cam ca la aeroport, ni s-a spus că nu avem voie să folosim aparatul foto, ba chiar bodyguard-ul şi-a anunţat colegii de prezenţa noastră! Mallul este foarte mic şi cam la fel ca oricare mall din lume: la subsol un supermarket, la ultimul etaj, food court. Aici, am avut parte de prima cafea kurdă, care e de fapt fistic măcinat, cu foarte puţină sau deloc cofeină. Dar are un gust aparte, ca un desert de neuitat.
Înainte de a pleca din Erbil, am dat o tură şi prin Ankawa – cartierul creştin, să vedem şi sursa de alcool a kurzilor! 🙂 De cum am intrat în Ankawa, am fost întâmpinaţi de reclame la whisky şi vodka. În Ankawa trăieşte cea mai mare comunitate creștină din Kurdistan, şi, pe lângă magazine de băuturi bahice şi o viaţă de noapte considerată una dintre cele mai bune din Orientul Mijlociu, e o zonă cu foarte multe biserici.
În concluzie, Erbil se laudă el cu vechimea sa, dar ceea ce ni s-a părut nouă că îl defineşte când ne-am plimbat prin el este viața modernă, un oraş cosmopolit, în plin avânt al construcţiilor, în care e cool să te îmbraci exact cum vrei, cu văl sau fără, cu rochii tradiţionale sau haine mulate, în costum cu cravată sau cu şalvari şi brâu.
