Ai nevoie de stomac tare pentru a vizita Memorialul de la Halabja! Pentru mine, a fost zguduitor să văd şi să aflu la faţa locului despre ororile celui mai mare atac chimic asupra unei populaţii civile. În plus, am stat de vorbă şi cu doi supravieţuitori ai masacrului, aşa că am plecat de la muzeu aproape plângând.
Aflat la graniţa dintre Irak şi Iran, Halabja a fost bombardat cu gaze chimice din ordinul lui Saddam Hussein. Se întâmpla la 16 martie 1988! A fost momentul în care un preşedinte, fie el şi dictator, îşi omora propriul popor, iar comunitatea internaţională tăcea, deoarece Saddam Hussein era prietenul SUA, al Marii Britanii, al Franţei şi duşmanul duşmanului lor, adică al Iranului!
În perioada 1980-1988, Iranul şi Irakul au fost în război, conflict de care kurzii au profitat şi au reluat lupta pentru independenţă, însă răspunsul lui Saddam a fost cumplit în ceea ce s-a numit ANFAL – operaţiunea de exterminare a populaţiei kurde, inclusiv prin folosirea armelor chimice!
Denumirea ANFAL a fost preluată din Coran, unde apare cu sensul de pradă de război şi este exemplificată prin victoria de la Badr, din anul 624, a micii armate a lui Mahomed – prima armată musulmană din istorie – împotriva unor inamici mult mai numeroşi, victorie în urma căreia Mahomed s-a transformat dintr-un renegat într-un conducător venerat. Pornind de la acest exemplu, Ali ”Chimicul”, vărul lui Saddam Hussein, desemnat reponsabil de operaţiune, le-a spus soldaţilor săi că jefuirea kurzilor şi violarea femeilor sunt legale.
ANFAL a avut opt etape, desfăşurându-se între februarie şi septembrie 1988, după un plan bine stabilit, în urma căruia aproape 5.000 de sate kurde şi alte zeci ale creştinilor asirieni au fost rase de pe faţa pământului, au fost ucişi 182.000 de kurzi, alţii fiind trimişi în lagăre sau strămutaţi.
Atacul de la Halabja şi din regiune a fost parte din ANFAL. Nu a fost singurul atac chimic irakian asupra kurzilor, dar a fost cel mai mare.
Pe 16 martie, în jurul orei 11.00, avioanele forţelor aeriene irakiene au început să bombardeze oraşul şi împrejurimile, iar atacul a durat trei zile. Potrivit experţilor, au fost lansate mai multe tipuri de gaze, iar „aerul mirosea a măr”, după cum ne-au povestit doi supravieţuitori pe care i-am întâlnit în Memorial.
5.000 de civili, printre care multe femei, copii și bătrâni, au murit în câteva ore de la atac. Mulţi au murit în timp ce fugeau spre graniţa cu Iranul, deoarece au inhalat aerul contaminat sau au băut apă din râu ori au mâncat mâncare neambalată, fără să îşi dea seama că gazele chimice contaminaseră tot! Imaginile din Memorial cu oameni morţi lângă apă, pe drum, în maşină sau aruncaţi peste copii în încercarea de a-i proteja, sau reconstituirile cu animale moarte sunt cutremurătoare.
Oamenii au piedut tot! Casă, familie, ţară! „Mormântul tatălui meu este peste graniţă, în Iran”, ne-a povestit unul dintre supravieţuitori. „Oraşul a fost complet distrus, iar după doi ani, când am avut voie să ne întoarcem, am luat-o de la zero. Tot ce vedeţi acum în Halabja este construit după 1990.”
Iranienii au fost primii şi, de fapt, singurii, care au venit în sprijinul celor care nu muriseră pe loc. Şi, cu mici excepţii, jurnaliştii din Iran au ajuns la Halabja pentru a înregistra şi relata despre teribilul atac. În presa occidentală, incidentul aproape nu a existat, comunitatea internaţională a închis ochii la ororile pe care le comitea Saddam, ba au fost unele voci care au dat vina pe Iran. Abia doi ani mai târziu, când Saddam Hussein a devenit paria pentru SUA şi aliaţi, Halabja a ajuns un subiect important în ziarele din întreaga lume.
Înalt şi timid, celălalt supravieţuitor ne-a povestit cum şi-a pierdut atunci întreaga familie, iar el a ajuns într-un spital din Iran. De altfel, una dintre pozele din memorial este chiar cu el în spital.
Tristeţea din ochii celor doi supravieţuitori m-a marcat, încă le simt privirile acum când scriu. Îmi era jenă să îi întreb, să îi pun să îşi amintească acele zile, cum au fugit, cum şi-a cărat tatăl bătrân în spate sute de kilometri, cum apoi l-a îngropat în Iran… însă ei erau dornici să îşi spună povestea, ca lumea să afle, să îi audă chiar acum, după 35 de ani.
În muzeu sunt expuse diferite obiecte ale celor care au murit, dar şi documente găsite după căderea regimului lui Saddam Hussein, acte care dovedesc planul ANFAL de exterminare a kurzilor. De asemenea, într-o vitrină se află şi funia cu care a fost spânzurat Ali Chimicul, în 2010, condamnat şi pentru atacul chimic de la Halabja.
Am ieşit din muzeu apăsaţi de imagini, dar mai ales de conversaţiile cu supravieţuitorii şi am dat o tură prin curte, încercând să digerăm cele văzute şi auzite. Dar nici curtea nu e un loc de relaxare. Acoperişul Memorialulului are forma norilor chimici care au ucis şi îmbolnăvit sute de mii de oameni, deasupra cărora nişte mâini par că se roagă, iar în curte sunt expuse: camioneta cu care oamenii încercau să fugă în Iran dar care s-a oprit deoarece şoferul a murit din cauza gazelor; statuia fotoreporterului iranian Kaveh Golestan – cel care a ajuns primul la Halabja după atacul chimic –, alături de cea în care un tată este prăbuşit peste copilul lui – reconstituirea uneia dintre cele mai dramatice fotografii surprinse de Golestan -, de tancuri ale armatei irakiene şi de un avion de luptă sovietic de tipul celor folosite în atacul de la Halabja.
Am încheiat vizita la Halabja cu o tură prin oraş, pentru că îmi rămăsese în cap afirmaţia că au luat-o de la zero şi au refăcut totul după ce au revenit. Am vrut să vedem cum arată un oraş nou, de 35 de ani. Acum, Halabja are în jur de 150.000 de locuitori (date de pe Wikipedia), iar atmosfera e la fel ca oriunde în ţară. Clădirile nu sunt mai fragile, dar nici mai moderne ca în alte locuri din Kurdistan, copiii se jucau pe străzi sau ieşeau de la şcoală, oamenii îşi vedeau de treburile lor obişnuite. Însă, sunt convinsă că, la fel ca cei doi supravieţuitori întâlniţi la Memorial, fiecare familie are o poveste şi nimeni nu a uitat acel 16 martie 1988.
