Deşi departe de iernile descrise de poetul exilat Ovidiu, a vizita Dobrogea în ianuarie e o provocare. Sunt şi câteva avantaje, cum ar fi lipsa hoardelor de turişti, un ghid sau un loc doar pentru tine. Ce poţi vedea în Dobrogea în două zile de iarnă? Păi, hai să vedem!
În primul și în primul rând, am văzut nesfârșite întinderi de stuf! Apoi, case tipice Deltei, vopsite în albastru și cu acoperișuri de stuf, lipoveni cu celebrele căciuli rusești, bărci agățate la mal și am simțit cum mușcă vântul, chiar și într-o zi cu soare și temperaturi pozitive.
La Cetatea Halmyris, care-i la intrarea în satul Murighiol (jud. Tulcea), am fost doar noi, un ghid și un câine! Ne-am așezat în pridvorul muzeului, cu spatele la vântul care sufla ca nebunul, iar ghidul ne-a spus tot ce știa despre sit, despre arheologi, despre oameni și zonă. Mucalit și supărat că șantierul nu e finanțat, ne-a înșirat cine și cât a săpat, ce s-a descoperit, ne-a împărtășit părerea lui despre mănăstirea ce se ridică alături, despre autoritățile centrale și locale, despre așteptări și speranțe… Am intrat în muzeu, de fapt o singură încăpere cu câteva artefacte și panouri, am plătit biletul de vizitare (6 lei/pers.) și am pornit singuri prin vechea cetate.
Așezarea își începe povestea încă de pe vremea geților, dar în epoca romană timpurie devine un important centru comercial și militar, funcțional și în perioada bizantină până în secolul 7, când e distrus de invaziile barbare. Cetatea avea un puternic sistem defensiv, format din 15 turnuri și ziduri de apărare. Pe atunci, Dunărea curgea pe lângă zidurile fortului, iar navele acostau la una dintre porți, însă treptat apele s-au retras natural sau forțat prin asanarea terenului pentru agricultură, așa că azi fluviul e la vreo 2 kilometri în linie dreaptă.
Cetatea se întindea pe 2 hectare, iar în jur se dezvoltase un sat al marinarilor din flota romană Classis Flavia Moesica. Înăuntrul cetății au fost descoperite terme, clădiri administrative și de locuit, o basilică, dar descoperirea care a adus locului cea mai mare celebritate este cripta unde au fost găsite moaștele celor mai vechi martiri creștini atestați în Dobrogea, Epictet și Astion! De altfel, acesta este și motivul pentru care în apropiere se ridică o mănăstire, care, conform ghidului nostru, va fi cea mai mare din țară!
Cetatea Enisala, cea mai cunoscută din zonă fiind și singura cetate medievală păstrată din Dobrogea, stă suspendată pe un vârf de piatră în buza lacului Razelm, în apropierea satului Enisala. Frumoasa cetate a fost ridicată prin secolul 13 de genovezii care dominau atunci rutele maritime ale lumii şi întreţinea o reţea vastă de colonii în Marea Mediterană şi Marea Neagră. Scopul cetăţii era de a supraveghea rutele comerciale, pe apă şi pe uscat. Cetatea a fost cucerită în 1388 de otomani, de atunci datând şi prima atestare a numelui Enisala, adică Satul Nou. Cetatea a trecut sub autoritatea lui Mircea cel Bătrân, cât timp acesta a stăpânit Dobrogea, după care a redevenit otomană. A fost folosită până pe la jumătatea secolului 15, când şi-a pierdut importanţa strategică şi a fost abandonată.
Drumul asfaltat duce până aproape de zidurile cetății, de unde mai sunt de parcurs doar câțiva metri pe jos, ceea ce face din Enisala un loc accesibil și foarte vizitat. Însă pare că aici și-au dat întâlnire toate vânturile, căci nicicând n-a fost Șeptoiu mai zdruncinat și noi mai nesiguri că am ales bine locul de dormit – deh!, ne-am zis să dormim într-un cadru de poveste, la poalele cetății, în parcarea frumos amenajată și bine „păzită” de zeci de câini maidanezi.
În incintă, zidurile închid un perimetru relativ mic, cu mai multe turnuri de apărare, cel mai spectaculos fiind chiar cel de lângă drumul de acces. În interior nu e mare lucru de văzut, dar view-ul de este cu adevărat spectaculos! Ziduri de piatră bătute de ani și de vânturi, stuf ce foșnește ca o pădure, ape ca o oglindă rece şi vălurită, păsări ce fâlfâie-n tăcere… Aproape că m-am simțit într-o poveste cu cavaleri și domnițe la ananghie! Doar scările de fier vopsite în albastru mi-au strepezit vederea, dar deh, sunt pentru a facilita accesul și probabil culoarea a fost aleasă în ton cu cea a Deltei! Preţul unui bilet: 8 lei/pers.
La doar 15 kilometri de Enisala este Babadag, această Mecca a Dobrogei, având una dintre cele mai vechi geamii şi trei morminte importante în care se odihnesc un general şi doi sfinţi. Bine, inițial noi am mers la Babadag doar pentru o pizza, apoi am văzut panourile cu obiective istorice și am citit despre cât de interesant este oraşul.
Deși nu pare, de-a lungul istoriei, Babadag a jucat un rol important în zonă, în secolul 15 fiind un important centru de depozitare a sării din lacurile de aici, iar din 1678 devenind reședința pașei dobrogene. Aşa că, fireşte, numele așezării provine din limba turcă şi s-ar traduce prin Muntele tatălui sau strămoșului, de la baba adică tată/strămoș, iar dag – munte.
Dar dacă pe vremea lui Caragiale „fiecare mahala din Babadag îşi avea geamia ei”, astăzi mai este una singură, cea ridicată de Gazi Ali Paşa, în 1610. Situată chiar în centrul urbei, geamia Ali Gazi Paşa e a doua ca mărime din Dobrogea, după cea din Mangalia şi e spectaculoasă prin istoria ei, nu prin arhitectură. Ca să o vizităm am bătut la uşa imamului, care şade în casa din aceeaşi curte. Uşor sceptic, imamul a coborât din cămăruţa lui şi ne-a deschis uşa geamiei. De fapt, am realizat imediat că omul nu era atât sceptic, cât nu înţelegea ce zicem, că era turc sadea, iar cu româna se descurca „puţin” spre deloc. Iar când a scos telefonul şi a dat să vorbim cu Google Translate, ne-am simţit ca-n Turcia! Şi, da, ne-am înţeles ca turcii, că noi îl întrebam dacă oamenii vin la rugăciune şi el ne zicea că da, 3.000! Ceea ce de fapt reprezintă numărul total al musulmanilor din Babadag, că în geamie n-au cum să încapă atâţia oameni nici suprapuşi. Şi, apropo de musulmanii din Babadag, e interesant de ştiut că aici există cea mai mare comunitate de horahai, adică romi musulmani, care reprezintă cam 30% din numărul locuitorilor oraşului. Horahaii sunt o minoritate unică în România, se consideră turci şi se deosebesc de ceilalţi romi prin tradiţii şi obiceiuri.
În stânga geamiei se află şi mausoleul lui Ali Gazi Paşa, unde uşa e mereu deschisă! Când zici mausoleu, te gândeşti la ceva grandios, dar în mijlocul unei încăperi mici-micuţe şi teribil de austere am găsit doar un sarcofag din lemn acoperit cu un material verde!
Ne-am îndreptat apoi spre mausoleul lui Sarı Saltı Dede, un derviş (călugăr), venerat ca un sfânt de musulmanii din Balcani şi Asia Mică. Una dintre legende spune că el este cel care, pe la 1263, i-a condus pe turcomani în Dobrogea, venind din Imperiul Bizantin cu misiunea de a răspândi religia islamică. După ce a murit (în 1297 sau 1298), mormântul lui a devenit loc de veneraţie. Printre alţii, în faţa sarcofagului său, s-ar fi rugat sultanii Baiazid al II-lea, Soliman Magnificul sau, mai recent, Recep Tayyip Erdogan, care în 2007, pe vremea când era prim-ministru, a venit la Babadag, după ce mausoleul lui Sarı Saltık şi geamia Ali Gazi Paşa au fost restaurate cu fonduri de la Ankara.
L-am întrebat pe imam dacă putem vedea Mausoleul lui Sarı Saltık şi foarte fericit ne-a arătat direcţia, însă poarta era bine ferecată, iar cheia nu ştim unde era. Poate la imamul vorbitor de turcă!? Oricum, asta ne-a tăiat elanul de a mai merge şi la mormântul lui Koyun Baba („Tatăl oilor”, în traducere din limba turcă), situat în vârful unei coline împădurite din apropierea oraşului. Poate la următoarea vizită ne organizăm mai bine. Şi, pe lângă o pizza de la Pizzeria Oceania (strada Andrei Mureşanu nr. 2) – pe care o recomandăm cu căldură! – vizităm şi mormintele celor doi sfinţi musulmani.
Prin Munţii Măcinului am tot trecut în copilărie, în drum spre Litoral, dar atunci nu mă impresionau. Prea mici pentru un copil așa… mare. 🙂 Măcinați de ape și vânturi vreme de sute de milioane de ani, Munții Măcinului au pierdut din înălțime, dar au câștigat în diversitate și farmec. Sunt cei mai vechi munți din țară şi nu depășesc 500 de metri în înălțime – cel mai înalt este Vârful Greci cu 467m -, însă chiar și așa pot fi spectaculoși. Să luăm de exemplu Cheile Dobrogei, aproape necunoscute, dar frumoase peste poate! Atât de mici – 40-50 metri înălțime, și totuși atât de mărețe! Păi cum altfel, din moment ce calcarele dobrogene sunt foste recifuri de corali ale unei mări (Marea Tetis) din perioada Jurasicului – aia când pe Terra mișunau dinozaurii!
La scurt timp după ce am ieșit din localitatea Târgușor (jud. Constanța), peisajul s-a schimbat, iar șoseaua a fost flancată de pereții găuriți și rotunjiți ai cheilor. Aşa arată rămăşiţele de atoli (depuneri ale scheletelor de corali) de acum vreo 200 de milioane de ani! Mărețe, doar am zis! Aș fi vrut să fie mai lungi sau măcar ziua să nu se termine atât de repede, ca să ne bucurăm mai mult de peisajul ăsta minunat. Dar următoarea escapadă va fi într-un anotimp mai prietenos, să putem sta mai mult, că acum vântul ne-a biciuit de-am zis că ajungem precum Munții Măcinului!
Vreo două-trei vorbe și despre Tulcea, văzut mai mult din goana Șeptoiului, pentru că am ajuns într-o zi de luni, când muzeele și multe obiective sunt închise. Deh, am calculat prost. Dar, chiar și așa, am remarcat câte ceva în orașul udat de Dunăre – mai exact de Brațul Sfântul Gheorghe. Am început cu dealul ce domină orașul, ca să avem o vedere de ansamblu, dar și pentru că aici este Monumentul Eroilor dedicat Războiului de Independență din 1877, iar cândva a fost și Cetatea Aegyssus, din care nu s-a păstrat mai nimic.
Am coborât apoi la pas spre Moscheea Azizzie, construită la 1865 în vremea sultanului Abdul Aziz, despre care citisem că ar fi cea mai mare geamie din Dobrogea şi ar avea un număr impresionant de geamuri – 32! Dar nu am putut s-o vizităm, pentru că şi ea era închisă.
Am mai trecut prin faţa Colegiul Spiru Haret, o minunată clădire în stil neoromânesc şi am spus adio Dobrogei până data viitoare, când o să alegem alt anotimp. A fost frumos şi în ianuarie, să avem locurile doar pentru noi, dar am şi suferit că nu am putut merge cu barca în Deltă sau că nu am mâncat peşte la restaurante pentru că eram în afara sezonului turistic.
