Unul dintre puţinele zigurate din afara Mesopotamiei! Cel mai bine conservat, după ce construcţia antică de la Ur (Irak) a avut de suferit în urma războiului dintre Saddam Hussein şi SUA! Este vorba despre Chogha Zanbil din Iran, situat la 30 de km de Susa – fostă capitală a Imperiului Elamit (aproximativ 2700 î.Hr până în 539 AD).
Drumul nostru la Chogha Zanbil a fost mai lung decât am plănuit. Era o zi de mai în care timpul părea încremenit, doar aerul mişca leneş. Satele prin care treceam păreau părăsite, din când în când câte o poartă deschisă amintea că erau totuşi locuite.
Într-un astfel de sat, în Seyyed Nur, am văzut o spălătorie auto deschisă şi am decis că Şeptoiu merită curăţat de praful adunat în mii de kilometri. Am oprit şi a început nebunia ospitalităţii iraniene. În timp ce Sajjad spăla maşina, de niciunde au început să apară oameni. Să se uite la maşină, să ne zâmbească, să ne ceară să facem poze – deja ne-am obişnuit să ne pozăm cu toţi iranienii! Dintre ei s-a detaşat imediat Sattar, singurul vorbitor de engleză!
După întrebările uzuale: de unde sunteţi, vă place Iranul etc, a venit, firesc şi:
– Aţi mâncat? Vreţi să mâncaţi?
– Nu încă, e vreun restaurant deschis?, am răspuns plini de speranţă, fiind în perioada Ramadanului, când toate restaurantele sunt închise în timpul zilei.
– Ce aţi vrea să mâncaţi? Hamburger?
– Ceva tradiţional.
– Atunci, e simplu. Haideţi cu mine!
Am reuşit cu greu să-i dăm nişte bani timidului Sajjad, apoi am pornit cu Sattar spre… casa lui, unde mama şi soţia sa ne-au gătit divin! În condiţiile în care, cu excepţia soţiei care era însărcinată, toţi posteau şi nu mâncau nimic până la apusul soarelui!
Mâncarea a fost excepţională, clar iranienii gătesc minunat! Nefiind ceva planificat, au gătit exact ce aveau ei prin casă, dar a ieşit o masă memorabilă pentru noi: vinete şi carne de vită în sos, orez şi lipie, iar de băut – dogh de casă, un iaurt cu apă. Să vă spun şi cum se mănâncă treaba asta, ca să nu păţiţi ca noi, care, în prima zi de Iran, într-un restaurant ne-am uitat câteva minute bune la oameni să vedem cum mănâncă! Așadar, se rupe câte o bucăţică de lipie pe care se pun orez, carne şi diferite legume – vinete, în cazul nostru.
Am terminat de mâncat şi am trecut la „vizionat”, ca nişte exponate rare ce eram. Au venit pe rând: vecini, vărul, unchiul, toţi dornici să ne vadă, să-şi facă poze cu noi şi să ne invite la ei, măcar pentru 10 minute! Smără a fost ca o stâncă: „Trebuie să ajungem la Chogha Zanbil, apoi la Shooshtar şi tot aşa, avem un plan de călătorie, nu putem rămâne mai mult!” Nimic nu l-a clintit, nici rugăminţile vărului, care ne-a explicat de mai multe ori că tocmai şi-a pierdut tatăl, nici figura tristă a unchiului, care s-a declarat mâhnit că nu revenim mai pe seară la el la masă.
După alte şi alte poze, cu mama, cu soţia, veri, fraţi, vecini etc, am purces către Chogha Zanbil. La 20 de km de satul lui Sattar, am ajuns în faţa ziguratului ridicat cu mai bine de 3.000 de ani în urmă. Cum spuneam, cel de la Chogha Zanbil este unul dintre puţinele din afara Mesopotamiei, ziguratele fiind nişte construcţii în formă de piramidă în trepte, specifice Mesopotamiei (regiunea din Orientul Apropiat, care în prezent ține parțial de Irak, parțial de Siria de est și de Turcia de sud; numele provine din cuvintele grecești mesos „între” și potamos „râu”, referindu-se la zona dintre râurile Eufrat și Tigru).
Eram singurii turişti – ora 16.00 nu e deloc cea mai potrivită pentru o astfel de vizită! Am plătit câte 200.000 riali de persoană (cam 1,25€), am ascultat indicaţiile celui de la casa de bilete, cum că doar zona ziguratului se poate vizita, restul fiind închis, şi am pornit prin aerul fierbinte, sub razele soarelui arzător.
Deşi la jumătate din înălţimea iniţială, ziguratul ne-a copleşit. Faţă în faţă cu milenii de istorie, e greu să nu te simţi mic.
Construit pe la 1250 î.Hr. de regele Untash-Napirisha în onoarea zeului Inshushinak, locul se numea iniţial Dur Untash, adică „orașul Untash”, dar este puțin probabil ca alţi oameni, în afară de preoți și înalţii demnitari, să fi intrat vreodată aici.
Ziguratul măsura 105,2 metri pe fiecare latură și aproximativ 53 de metri înălțime, având cinci niveluri, cu un templu în partea de sus. Acum, construcţia are doar 24,75 metri înălțime, însă starea sa de conservare este de neegalat, în ciuda faptului că este din cărămizi de noroi uscate la soare şi doar sporadic arse.
Până de curând, cel mai bine conservat era ziguratul din Irak, de la Ur, dar din păcate războiul a lăsat urme. Ca o paranteză, Saddam Hussein și-a plasat avioanele de luptă MiG lângă ziguratul de la Ur, crezând că aşa vor fi protejate, că adversarii nu le vor ataca de teamă să nu distrugă vechiul sit. Presupunerile lui s-au dovedit doar parțial adevărate, ziguratul suferind unele daune provocate de bombardamentul american.
Complexul Chogha Zanbil era protejat de trei ziduri concentrice care delimitau principalele zone: în cea interioară este marele zigurat dedicat zeului principal, în vreme ce în mijloc sunt 11 temple pentru zei mai mici. Se crede că erau planificate 22 de temple, dar regele a murit înainte ca acestea să poată fi terminate, iar urmașii săi au întrerupt lucrările. În zona exterioară, pe care nu am putut să o vizităm, se aflau palate regale, unul funerar care conținea cinci morminte regale.
Pe baza numărului mare de temple și sanctuare, unii savanţi cred că Untash-Napirisha a încercat să creeze un nou centru religios, intenţionând să înlocuiască Susa.
Deși construcția oraşului s-a încheiat brusc după moartea lui Untash-Napirisha, locul nu a fost abandonat, a continuat să fie ocupat până când a fost distrus de regele asirian Ashurbanipal, în 640 î.Hr.
Pe fiecare latură sunt panouri cu explicaţii detaliate, dar din păcate interiorul nu se poate vizita. Pe unele cărămizi am putut vedea caractere cuneiforme elamite, scrise de mână, însă nu şi alte obiecte descoperite în timpul săpăturilor arheologie, acestea fiind expuse în muzee, unele chiar la Luvru.
N-am vizitat piramidele egiptene, dar ziguratul de la Chogha Zanbil este magnific. Ştiu, sună a clişeu, dar chiar este un obiectiv care mi-a îmbogăţit călătoria.
Update: Soţia lui Sattar a născut un băieţel. 🙂
