Cocoţată pe o stâncă din Munţii Zagros, inscripţia de la Bisotun a reprezentat un pas uriaş în dezlegarea misterelor istoriei. Descifrarea textelor de aici, scrise în trei limbi „pierdute” (elamită, babiloniană și persana veche), a oferit cheia pentru desluşirea celorlalte mărturii cuneiforme, la fel cum a făcut Piatra din Rosetta cu hieroglifele egiptene.
Chiar dacă nu aş fi pasionată de istorie, tot aş fi fost curioasă să văd cu ochii mei inscripţia de la Bisotun sau Behistun – după cum i-a spus Henry Rawlinson, cel care a descifrat-o – pentru ceea ce reprezintă ea în istoria lumii. Deşi, n-am prea avut ce să văd! După ce că e la 100 metri înălţime, mai e şi acoperită de schele! Da’, chiar şi aşa, locul mi-a rămas bine întipărit în memorie, plus că binoclul m-a ajutat să văd totuşi inscripţia.
Bun, deci, după ce ne-am învârtit puţin (vreo 60 de km!) în jurul zonei, reuşind performanţa de a înconjura obiectivul, am găsit, în sfârşit, parcarea şi intrarea principală. Am cumpărat frumos bilete, câte 200.000 riali de persoană (1,25 euro) şi am pornit să explorăm situl care se întinde pe 187 de hectare şi cuprinde mai multe vestigii, nu doar celebra inscripţie.
Prima dată am dat cu ochii de zeul Hercule, statuie ce datează din 148 î.Hr., din timpul seleucizilor. Hercule este reprezentat cu un bol în mână, tolănit pe o piele de leu. Statuia a fost descoperită în 1958, în timpul lucrărilor la drumul din apropiere şi era fără cap, găsit în apropiere, câteva zile mai târziu. Ulterior, capul a fost furat, ceea ce vedem astăzi fiind o copie. Statuia a mai fost încă o dată vandalizată, când organele genitale au fost îndepărtate de fanatici religioşi.
În apropiere mai e un basorelief din vremea lui Mithridates II, regele parţilor din 123 până în 88 î.Hr., şi acesta distrus parţial de şeihul Alikhan Zangeneh, un conducător local din secolul XVII, care a simţit nevoia să adauge o inscripţie fix aici.
Şi… am ajuns la obiectivul principal: basorelieful şi inscripţia lui Darius şi la marea dezamăgire, când am realizat că nu pot vedea nimic deoarece e foarte sus şi obturat de schele. M-am simţit ca un copil care se uită la bomboane şi nu poate ajunge la ele. Nocorc că am avut binoclul cu noi, căci, da, cu binoclul sculptura se vede aproape ca în poze! Darius şi cei doi servitori, toţi în mărime naturală, faţă în faţă cu nouă personaje înalte de un metru, legate cu mâinile la spate. Zeul Ahura Mazda plutește deasupra, binecuvântându-l pe rege. Unul dintre prizoneri pare să fi fost adăugat ulterior. Barba lui Darius a fost reparată sau adăugată, deoarece este sculptată pe un bloc de piatră separat și fixată cu fier și plumb.
De jur-împrejurul basoreliefurilor se află inscripția cuneiformă care poveşte despre ascensiunea lui Darius la tronul imperiului. Inscripția este scrisă în trei limbi: elamită, babiloniană şi persană veche şi reprezintă piatra de temelie în descifrarea cuneiformelor, fiind prima desluşită! În 1835, Henry Rawlinson, un ofiţer britanic trimis în Persia pentru a instrui armata şahului, a fost condus de localnici la stânca din Munţii Zagros unde trona uriaşa inscripţie – 15 metri înălţime şi 25 metri lăţime, săpată de Darius în jurul anului 500 şi rămasă un mister după căderea Imperiului lui Darius şi a succesorilor lui și după căderea în uitare a scrierii cuneiforme. Rawlinson a angajat oameni care să se caţere şi să copieze semnele de pe pereţi – mai ales un băiat kurd pomenit în toate mărturiile, care a avut acces în zonele mai înguste. Britanicul a reuşit să înţeleagă partea de text în persana veche, folosindu-se de persana modernă pe care o cunoştea foarte bine şi, mai ales, profitând că prima parte a textului redă o listă de regi persani identici cu cei din lista menționată de Herodot. Punând în corespondență numele și caracterele, Rawlinson a descifrat caracterele cuneiforme utilizate pentru persana veche, iar asta a fost cheia pentru a pătrunde secretele secţiunilor în elamită şi babiloniană. Şi, odată cu asta, cheia de boltă pentru înţelegerea acestui sistem de scriere şi a textelor răspândite în Orientul Mijlociu.
Am continuat traseul spre caravanserai, pentru că, aşa cum spuneam, situl are numeroase monumente istorice, însă ni s-a părut prea departe şi ne-am întors să zăbovim pe marginea lacului care e chiar în dreptul inscripţiei lui Darius, şi unde iranienii stăteau la picnic. Nu există loc unde să nu fi văzut iranieni la picnic, chiar şi în timpul ramadanului (cei care călătoresc, adică sunt la cel puţin 50 de km de casă, pot mânca şi în timpul zilei). Picnicul este o artă în Iran, nu pleci cu un sandvici şi zici că te-ai dus la picnic! Nu, iei cu tine faţă de masă, un coş cu de toate, butelie pentru ceai, cărbuni pentru grătar şi câte şi mai câte. Cu siguranţă, iranienii sunt campionii mondiali ai picnicului!
Da, Bisotun, acest colţ de lume, oaza de apă şi verdeaţă vegheată de Darius cel Mare, chiar pare un loc al zeilor – denumirea Bisotun este derivată din vechiul nume persan Bagastan, care înseamnă locul/ţara zeilor!
Bisotun e la jumătate de oră de Kermanshah, unde poate fi vizitat Taq-e Bustanis (Arcul din grădină sau Arcul din piatră), adică alte basoreliefuri istorice, dar din perioada sasanidă (sec. al IV-lea) – unul dintre ele prezintă încoronarea regelui Ardashir II (379-383 d.Hr.).
