Până de curând, dacă auzeam Burana, mă gândeam la celebra operă Carmina Burana a lui Carl Orff, acum însă mintea îmi fuge la un minunat loc din Kârgâzstan! La turnul rămas mărturie a unei vechi capitale și la primele petroglife din viața mea văzute live!
La 80 de kilometri de Bișkek (capitala Kârgâzstanului), în mijlocul unui câmp, Turnul Burana rezistă de mai bine de 800 de ani. Turnul a fost construit în secolul al XI-lea și se zice că a fost folosit ca un fel de șablon pentru minaretele ridicate ulterior.
Turnul este tot ce a mai rămas din Balasagun – una dintre capitalele Hanatului Karahanid, care se întindea din Uzbekistan până în Kazahstan în sec. XI-XIII. Inițial, turnul avea 45 de metri înălțime, dar în urma unor cutremure a ajuns să măsoare doar 25 metri. Chiar și așa, este spectaculos, mai ales când ajungi sus!
Până pe la mijlocul turnului am urcat pe o scară exterioară, dar în ultima parte am avut de înfruntat o scară interioară care nu doar că-i abruptă și îngustă, dar se și răsucește ca un melc! Unde mai pui că e și întuneric beznă! În plus, așa cum se întâmplă mereu, alți oameni doresc să coboare în timp ce tu urci. N-a fost o treabă ușoară, dar a meritat. Din vârf, priveliștea e magnifică, cu pășuni alpine verzi și munți înzăpeziți în zare, totul învăluit în lumina caldă a amurgului, că noi am ajuns spre seară, când soarele începea să coboare, iar vântul să adie ușor.
Și, cum scrutam eu zarea, am văzut câteva șiruri de pietre. Am presupus că sunt urme ale vechiului oraș, așa că mă gândeam să nu mai bat drumul până acolo. Greșit! Aș fi plâns toată călătoria! Sunt petroglife din secolul al II-lea î.Hr. și bal-bale, adică pietre funerare antropomorfe din secolul al VI-lea ale popoarelor nomade, artefacte adunate din Valea Chuy. Petroglifele au în general desene animaliere: oi Marco Polo – ușor de recunoscut după coarnele răsucite -, reni, cămile, păsări etc, iar bal-balele sunt pietre sculptate în forme de capete și torsuri scurte ce poartă adesea expresii faciale ciudate.
Locul este special și vă sfătuiesc să nu-l ocoliți dacă ajungeți la Bișkek, ar fi păcat! Pentru mine a fost o zi excepțională mai ales că am văzut petroglife pentru prima dată în viață! A fost ca și cum le-ar fi adus special pentru mine, ca să nu mai jelesc după Cholpon Ata – un super sit cu petroglife – la care renunțasem să mai mergem deoarece e în nordul Lacului Îsâk Kul (eng. Issyk), iar noi urma să o luăm prin sud, pe unde drumul e mai spectaculos.
Lacul Îsâk Kul (eng. Issyk Kul) are o suprafață de peste 6.200 de metri pătrați și este una dintre atracțiile turistice cheie din Kârgâzstan, în condițiile în care țara nu are ieșire la mare. Este al șaptelea cel mai adânc lac din lume și al zecelea ca mărime, iar din punct de vedere al salinității, al doilea după Marea Caspică. Deși e un lac montan, la 1.600 de metri altitudine, are numeroase izvoare calde pe fundul său, Îsâk Kul însemnând, de altfel, Lac fierbinte. Așa se face că în perioada sovietică aici s-au dezvoltat stațiuni turistice, care acum sunt însă în paragină. În același timp, se pare că armata sovietică l-a folosit pentru a testa sistemele de propulsie și ghidare a torpilelor pe care le fabrica.
E o zi cu temperaturi de peste 35 de grade, iar când am văzut plajele de pe malul lacului ne-am zis: hai și noi că nu poate fi prea rece dacă sunt atâția oameni în apă. Mă rog, când ne-am apropiat am văzut că nu erau chiar așa de mulți și că de fapt erau niște puști care probabil ar fi rezistat dezbrăcați și la -10 grade, căci apa era sloi după gustul meu. Sau poate ei stăteau pe un izvor fierbinte!? 🙂
Drumul pe lângă lac este, într-adevăr, foarte frumos, fiind înconjurat de vârfurile mereu albe ale munților – să nu uităm că Kârgâzstanul este o țară montană în proporție de peste 90%.
Furați de peisaj, era să ratăm stațiile de autobuz și ar fi fost o pierdere, pe cuvânt. Fiecare are altă formă și alt design. De exemplu, una e în formă de iurtă, altele au mozaicuri cu diferite desene geometrice sau cu celebrul semn secera și ciocanul! Un semn nelipsit din Kârgâzstan.
Ultimul oraș înainte de a trece în Kazahstan e Karakol, care până în 1991 s-a numit Prjevalschi, după numele generalului care a explorat Asia Centrală și a deschis o nouă eră pentru studiul geografiei, faunei și florei din regiune. Acum, Karakol este un mic oraș folosit ca bază de cei care urcă pe Tian Shan, cel mai înalt lanț muntos din Asia Centrală (ajunge până la 7438 de metri!). Noi am rătăcit puțin pe străduțe, am cheltuit ultimii somi la piață, apoi am vizitat biserica ortodoxă rusă Sfânta Treime, construită în întregime din lemn și cu o arhitectură interesantă. După mai bine de o lună prin moschei, parcă nici nu mai știam ce trebuie să fac într-o biserică. 🙂
Cu 150 de kilometri înainte să părăsim Kârgâzstanul am zis să gustăm și licorile care se vând pe marginea drumului. Mai mereu sunt trei butoaie metalice pe care scrie: cvas, macsim și cialap. În afară de cvas de care auzisem vag, de celelalte nu știam nimic. Deci, am oprit pentru o degustare. Cvasul e o băutură pe bază de secară, macsim e din grâu, iar cialap e obținut din bile mici de brânză din lapte de oaie diluate în apă rece. Niciuna nu ni s-a părut delicioasă, dar pacă-parcă macsim ne-a plăcut mai mult, asta poate și la sugestia vânzătorului care aștepta verdictul. Oricum, dacă macsim și cialap sunt băuturi răcoritoare, n-am prea înțeles cum de cvasul se vinde precum un pahar de apă din moment ce e fermentat, deci ușor alcoolic. Da’, na, suntem în Asia Centrală și poate oleacă de alcool nu strică?! Chiar dacă sunt țări predominant musulmane, un secol de dominație rusească nu putea trece fără urmări. 🙂 Deși, cel puțin teoretic, nicăieri în Asia Centrală nu ai voie să urci la volan dacă ai consumat alcool.
Gata, următoarea oprire va fi în vamă! Ne bucurăm de peisaj, de drumul bun… Doar că, pe măsură ce peisajul devine tot mai frumos, drumul devine tot mai prost.
Mai avem 30 de kilometri până la graniță și încă sperăm ca după următoarea curbă să reapară asfaltul. Zărim din sens opus un cuplu de călători pe biciclete și oprim să schimbăm impresii, să aflăm nouăți despre ce ne așteptă. După obișnuitul schimb: Hello, hello! How are you? și Where are you from? băiatul o dă pe română! Avem în fața noastră o nemțoiacă și un român stabilit în Germania. După cuplul româno-francez din Turkmenistan, în mijlocul Asiei Centrale dăm de unul româno-german! N-am fi crezut că suntem atâția români pe drumurile astea. 🙂 Le oferim o cartelă de internet kârgâz cu care nu mai avem ce face și aflăm la schimb că până în vamă nici vorbă să mai vedem asfalt.
În vamă, lume multă, dar pedestră. Nicio mașină în fața noastră, doar o barieră! Pe partea cealaltă e o gheretă unde vameșii se ocupă de formalitățile de intrare, iar noi vrem să ieșim, deci? Din coadă se desprinde un tip care, cu un zâmbet larg ce-i micșorează și mai mult ochii oblici, ne lămurește… în română că trebuie să așteptăm la aceeași coadă. Ne zice că e kârgâz da’ știe câteva cuvinte românești pentru că e ghid și a avut grupuri de români. Pare greu de crezut că e un simplu ghid, mai ales că știe mai mult de câteva cuvinte, dar e simpatic și de ajutor. 🙂
Scăpăm de ghișeu, se ridică bariera și ajungem în partea kazahă. Eu sunt rugată să trec vama pe jos și să aștept dincolo de o nouă barieră, în timp de Smără rămâne la controlul mașinii. Și aștept, și aștept! Am crezut că e o formalitate, dar pare treabă serioasă! M-aș duce la mașină dacă n-ar fi un soldat care îmi zice niet. În sfârșit vine Smără și aflu că, da, a fost un control „foarte serios”. Adică vameșul a încercat să ne vămuiască de câte ceva. Prima dată a cerut cadou binoclul și, pentru că nu l-a primit, s-a orientat către banii românești găsiți într-o cutie – a întrebat cam cât înseamnă în euro și și-a făcut calculul că-s buni și ăștia. Dar cum nici lei n-a primit, a deschis o pungă și a ales un pachet de biscuiți. Generos, Smără a încuviințat că poate să-l ia. Asta a fost vama kazahă și prima impresie: șpaga e la loc de cinste! Suntem în Kazahstan, să vedem ce aventuri ne mai așteaptă.
