Bișkek, capitala Kârgâzstanului, are o oareșce legătură cu noi, românii. Nu una cu care să ne lăudăm la un dineu, da’ merge zisă la o vodcă. E vorba că timp de 65 de ani, Bișkek s-a numit Frunze după numele unui mare lider bolșevic pe jumătate român care s-a născut aici. Tatăl lui Mihail Frunze era de origine român din Basarabia, iar mama rusoaică. După 1991, kârgâzii au renunțat la numele Frunze, deși nu și la simbolurile comuniste. Ba chiar am avut senzația că nici la Moscova nu am văzut de atâtea ori celebra seceră cu ciocan.
Dar de la Oș la Bișkek e drum lung, așa că am oprit la Uzgen, să gustăm un plov din orez roșu – o specialitate locală – și la Lacul Toktogul, să dormim într-un cadru de poveste.
Uzgen e la vreo 60 de kilometri de Oș și nu prea ne era foame, dar am decis că nu putem trece fără să gustăm plovul care se face dintr-un orez roșu, cu o aromă diferită, deoarece solul de aici are o compoziție aparte. Ca să ni se facă foame, am mers să vizităm orașul vechi, pentru că, deși nu pare la prima vedere, Uzgen a fost un punct important pe Drumul Mătăsii, ba prin secolul al XIII a fost una dintre capitalele hanatului Karakhanid care se întindea din Uzbekistan până în Kazahstan. Bun, deci există un complex cu câteva clădiri de acum 6-700 de ani care merită o scurtă oprire. Un minaret în care Smără a urcat și trei mausolee surprinzător de frumoase și iată că începe să ni se facă foame. Taman bine pentru un plov!
Am luat-o pe strada principală la dreapta, apoi la stânga, în căutarea unui restaurant cu plov. Dezorientați, întrebăm un tânăr și el ne zice că nu e chiar așa simplu, că nu prea e în meniul restaurantelor și că durează 9 ore să se prepare!
ĂĂĂ, what? Impossible, zicem noi! Nu știe el engleză și insistăm să ne spună unde am putea găsi plov. Ne indică o direcție și ne urează ziua bună!
După nici 100 de metri, ne agață două tinere, fericite că au cu cine schimba două vorbe în engleză. Poate știu ele unde găsim plov?! Da’ nu știu, că nu mânâncă niciodată în oraș… Însă ne arată cel mai bun restaurant din zonă. Intrăm plini de speranță și ne trezim în mijlocul unei săli ce aduce a cantină. Era full – ceea ce pentru mine e semn că mâncarea e bună. Ne așezăm și comandăm ceva, urmând să vedem ce! Plov nu au, firește. Sub denumiri diferite primim aproximativ același lucru, doar cartofii erau tăiați altfel! 🙂 Da’ a fost bunicel și ne-am ostoit foamea.
După câțiva kilometri, decidem să ne ostoim și setea cu un kâmâz la o iurtă de pe marginea șoselei. Ca niște voyeuriști ce suntem, trăgeam speranța să ajungem în casa lor, să vedem o iurtă autentică, dar am fost poftiți într-una pentru turiști și serviți cu un kâmâz ce ni s-a părut bun. Da’ ce știm noi, e primul și nu avem încă termen de comparație. 😉 Cum conversația cu doamna și fiul nu depășea zâmbetele și clătinările de cap, am luat kâmâzul la pachet și am zis că mai degustăm diseară, să nu ni se urce acum la cap, mai ales lui Smără, care conduce. Kâmâzul e un lapte de iapă fermentat, deci alcoolic.
Pe drum am întâlnit tot felul de iurte, cu sau fără etaj, cu sau fără model, am asistat la montarea uneia, am remarcat vagonetele metalice pe care unele familii încep să le folosească în locul iurtelor – mai ușor de mutat și mai rezistente la vreme -, am trecut prin mijlocul turmelor de oi, pe lângă kârgâzi călare, a fost o zi ca o poezie pastorală.
Iar finalul ei a păstrat același ton, pentru că am “campat” mașina pe malul Lacului Toktogul, un lac de acumulare pe râul Narin. Cu o apă turcoaz în care stâncile munților abrupți dansau în mii de culori roșii și violet, într-o singurătate magnifică și o liniște pe care aproape c-am simțit-o fizic, seara la Toktogul a fost ca un vis pe care vreau să-l retrăiesc la nesfârșit.
După atâta comuniune cu natura, am ajuns la Bișkek, în forfota unui mare oraș. Înainte, însă, am făcut cunoștință cu polițiștii kârgâzi. Observasem că stau mereu în zonele cu restricții de viteză, așa că Smără era vigilent și conducea regulamentar. Da’ asta n-a contat pentru ei, ne-au oprit, au pretins că am mers cu viteză și a început negocierea. Au pornit tare, de la 2000 de somi, dar după câteva minute în care Smără le-a zis că noi nu umblăm cu cashul, ci cu cardul, s-au mulțumit cu 400 de somi (vreo 6 dolari). Apoi am regretat că le-am dat chiar și atât și Smără a jurat că data viitorare, dacă va fi să mai fie una, n-o să mai dea niciun som, să ne scrie proces verbal!
Iar data viitoare a fost chiar în aceeași zi, în Bișkek. GPS-ul ne spunea să o luăm pe o stradă unde, e drept, scria că e interzis între orele 20.00 și 8.00. Dar cum am văzut o mașină locală că trece fără ezitare, am zis că panoul o fi uitat acolo sau nu știm noi să citim corect. Bun, deci am stat coadă în spatele Ladei (ce dădea semne că se descompune) și numa’ ce ne-am pomenit că pe noi ne oprește poliția, pe cel din față, nu! Cică ăla avea un ecuson care-i permitea să meargă pe unde voiau roțile lui, or noi nu aveam. So, se detașează repede un polițist care știa cu Google Translate și începe târguiala. Întâi în stradă, apoi, ca să fie mai convingător, l-a băgat pe Smără în mașina lor. A durat mult, dar Smără n-a renunțat la ideea cu procesul verbal, ceea ce l-a enervat pe polițist până când i-a zis plin de obidă și aruncând actele: Go, go, go! Și, go ne-am dus! Din cele două experiențe, ne-a fost foarte clar că polițiștii kârgâzi stau la șpăgi, deci în Kârgâzstan corupția e în floare.
Bișkek este delicios de verde și plin de anacronisme post-sovietice. Am fost de-a dreptu’ șocați să vedem emblema cu secera și ciocanul peste tot: pe clădiri, statui, plachete de pe ziduri etc.
După care ni s-a părut firesc să-i întâlnim pe Marx, Engels și Lenin. Bine, pe Lenin l-am căutat nițel, că îl mutaseră 200 de metri de nu mai știau nici localnicii unde e. Dacă înainte domina Piața Ala-Too care se și numea pe atunci Piața Lenin, acum e în spatele Muzeului Național de Istorie, în față fiind instalat Manas – eroul care conform legendei fondatoare a unit cele 40 de triburi kârgâze. Deci, îl căutam noi pe Lenin, tot suceam harta și ne uitam pe unde o fi, până s-a oprit un tânăr să ne ajute. Omul mergea la o intervenție, că era electrician, dar și-a sunat clientul și i-a zis că întârzie, că e cu niște turiști și îl caută pe Lenin și nu ne-a abandonat până nu l-am găsit! 🙂
Tot în Piața Ala-Too am asistat și la schimbarea gărzii de la drapel. Un spectacol pe care soldații Gărzii Naționale îl oferă din oră-n oră și pe care niciun turist nu-l ratează – mai ales că nu prea sunt multe de făcut în Bișkek.
Ne-am plimbat în sus și-n jos prin Piața Centrală, prin parc și pe bulevardul principal, printre clădiri, avioane 🙂 și statui în stil sovietic, am căscat ochii la blocurile comuniste (nu că nu le-am ști de acasă, dar tot căutam diferențe – și n-am găsit!), apoi am mers în Bazarul Oș. Da, cel mai mare bazar din Bișkek se numește Oș, precum orașul. 🙂
Vizitarea unui oraș din Iran sau Asia Centrală nu e completă dacă nu mergem și în bazar! Așa că, înainte de plecare, ne-am aruncat în hărmălaia bazarului. Mai mult eu, că Smără s-a oprit la o frizerie, o experiență pe care n-am avut inspirația să o documentez, fiind prea ocupată cu shoppingul. 🙂 Bazarul Oș e locul ideal de cumpărat legume, fructe, haine și diferite briz-briz-uri. Eu am plecat cu niște cercei în formă de kalpak – căciula tradițională kârgâză -, cireșe și diverse legume.
Ca o concluzie a zilei, deși și-au dat jos doi președinți acuzați de corupție, poliția se dovedește coruptă și acum, ceea ce spune multe despre o țară. Apoi, în ciuda faptului că, în cei 28 de ani de când și-a declarat independența, pare o democrație reală – mai ales în comparație cu celelalte republici ex-sovietice unde președinții aleși pentru un mandat rămân cumva în funcție pe viață – în Kârgâzstan simbolurile comuniste nu au fost înlăturate, iar în Bișkek am întâlnit cele mai multe. Ceea ce pentru un turist occidental poate fi cool, dar nouă ni s-a părut ciudat. O fi că nu-și reneagă trecutul sau că rămân pregătiți pentru orice? 🙂
