Pentru mulți români, Rusia e de multe ori sinonimă cu URSS. Dacă, și cât e așa, urmează să vedem cu ochii noștri. Ca moștenire poate ar fi, dar ca spațiu, deloc. Oricum ar fi, intrăm în Rusia cu prejudecăți cât casa, să vedem cum ieșim!
Ca să ajungem în Rusia, am străbătut cinci țări care până în 1991 au făcut parte din URSS: Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Kazahstan; în Armenia și Georgia am fost în urmă cu trei ani, iar în Ucraina urmează să trecem din Rusia. Azerbaidjanul putem zice că l-am atins dacă punem la socoteală Nagorno-Karabakh, care juridic face parte din această țară și enclavele azere prin care am trecut în Armenia. Deci, ne mai rămân Țările Baltice și Mongolia pe care nu le-am vizitat deloc. În concluzie, nu, geografic, Rusia nu-i URSS!
Să vedem cum e cu moștenirea sovietică, cu acel spirit care ne îngheață sângele în vine numai când ne amintim de vremurile comuniste. Căci nu mă refer la moștenirea culturală, cultura rusă e incontestabil una dintre cele mai mari și iubite culturi universale.
De cum am trecut granița, șoseaua s-a umplut de gropi și așa a rămas preț de mai mult de 200 de kilometri. Teoretic, drumul e un E (E38), adicătelea ceva important, dar na, de ce să investească într-o șosea care duce în statele și stepele kazahe. Altceva era dacă făcea legătura între capitalele Moscova și Nur-Sultan, dar pentru o asemenea călătorie iei avionul, nu mașina! Deci, ne simțim aproape ca-n Turkmenistan sau Uzbekistan, drumurile alea vor rămâne mult timp un reper ca cele mai proaste!
Dar măcar peisajul e diferit de cel din Kazahstan. După câteva zile prin stepe și deșert, vedem lanuri de grâu, copaci verzi și… din nou simboluri comuniste, mai multe și mai variate. Deși ăstora nu le-am simțit lipsa.
Ajungem la Engels și ne tot întrebăm dacă să-i facem sau nu o vizită. Orașului, că nenea Engels e demult dus dintre noi. (Să mai menționăm că la 50km de aici este orașul Marx!) Orașul numit după unul dintre părinții comunismului e însă departe de a fi o atracție, plus că, până să zicem hop!, l-am străbătut deja și suntem pe podul peste Volga, iar în celălalt capăt am trecut în alt oraș, în Saratov. Aici e un muzeu dedicat lui Gagarin, pentru că celebrul astronaut nu doar că a studiat și trăit la Saratov, dar a și aterizat cu capsula la vreo 40 de kilometri. Dar la ora asta muzeul e închis și nici n-avem timp să ne dezmeticim în traficul alert. Ne obișnuisem cu drumurile unde eram noi și două căruțe, iar în Saratov șoferii conduc în viteză și n-avem timp să căscăm gura la Volga, la plaja de sub pod ori să bâjbâim după un loc de parcare. Nici GPS-ul nu ne ajută, că ne pierde mai mereu drumul.
În Saratov, chiar și din goana mașinii, am remarcat totuși ceva: casele vechi din lemn, cu o arhitectură arhaică dar romantică, cu mici sculpuri în jurul geamurilor. Sunt deosebite și aș fi vrut să le văd mai bine, așa că decidem să vizităm un sat, că sigur vom găsi unele. Oprim în primul sat care ne iese în cale, la Ozerki, situat la 2 kilometri de șoseaua principală.
În general, în Rusia satele sunt înșirate în spatele unor perdele de copaci, la câțiva kilometri de șoseaua principală, ceea ce e minunat pentru șofer, că drumul e drept și nu trece din localitate în localitate, ca la noi. Pentru pasagerul care nu face altceva decât să caște ochii în stânga și-n dreapta, așa ca mine, drumul devine însă monoton.
Bun, deci, o cotim la dreapta și ajungem la… Ozerki. L-am ales spontan, la întâmplare, dar pare o alegere bună. La intrarea în sat e un mic lac, apoi o stație cu utilaje agricole, după care intrăm pe ulița principală. Asfaltul s-a terminat la intrarea în sat și pătrundem în lumea satului, împietrită în liniștea după-amiezii. Pe ulițe nu e nimeni și nu zărim mișcare nici în curți. Casele sunt exact ce căutam, chiar dacă unele par abandonate.
Oprim lângă cabina telefonică – telefonul nu are ton! – și începem să ne plimbăm timid prin sat. Mă simt de parcă aș fi pătruns în casa cuiva fără să fim poftiți, nu ne întâmpină nimeni cu nicio întrebare, doar câteva perdele se mișcă la geamuri semn că satul e locuit și nici n-am trecut neobservați.
În sfârșit, liniștea e spartă de o gașcă de copii care aduc vaca de la câmp. Așa începe cel mai frumos tur, cu cei mai mișto ghizi. Sunt Matvei, Polina și alți prichindei, cărora li se alătură apoi și Nastia. Matvei e băiatul de la oraș venit în vacanță la bunici, care domină trupa și e cam bullying cu cei mici, Polina e zvârluga ce-i ține isonul lui Matvei, iar Nastia e fata timidă care ar vrea să fie populară și nu prea știe cum, de aia se dă mare cu bicicleta, telefonul mobil și walkman-ul cu căști. N-are are cum să le folosească dacă vrea să stea și cu noi, dar nici nu le duce acasă, că ea are ceea ce alți copii n-au și trebuie să puncteze asta. Ceilalți pici gravitează în jurul celor mari și se bucură să fie băgați în seamă, chiar dacă asta înseamnă să primească șuturi în fund.
Polina, Nastia și Matvei ne arată toate ascunzișurile satului: casa cu baba cea rea care nu-i lasă să se agațe de copaci, casa părăsită în care se joacă, casa Polinei care-i de fapt vechea școală – acum satul nu mai are școală, iar copiii fac naveta la oraș -, casa bunicii lui Matvei, lacul unde prind șerpi, ne culeg agrișe etc. Fiecare vrea să povesteacă mai mult și se bat pe telefon pentru Google Translate, căci bulgara lui Smără nu e mereu suficientă ca să ”vorbim” rusa, iar engleza nu ne ajută nici ea prea mult.
Nastia e sunată de tatăl ei și, plângând, zice că trebuie să plece acasă, că a certat-o din cauza noastră, că umblă creanga prin sat cu niște străini! Mergem cu ea la poarta casei și Smără preia bărbătește discuția cu domnul tată: îi explică de unde suntem și ce căutăm noi în satul lor, adică suntem niște turiști curioși, dar pașnici. Brusc, tatăl devine cel mai bun prieten, vine în vizită la Șeptoiu, ne spune unde să mutăm van-ul ca să nu avem vreo surpriză noaptea când mai umblă unii beți la volan, ba ne aduce și un borcan cu miere! Nastia e fericită, are iar un ascendent în fața prietenilor. Copiii ne invadează mașina și reușim cu greu să-i scoatem și să-i trimitem acasă… Ne-am hăhăit și ne-am distrat cum n-am mai făcut-o de mult, iar seara asta la țară cu trupa veselă a fost o gură de oxigen după multele zile în care am stat în mașină câte 10 ore, străbătând mii de kilometri.
A doua zi plecăm foarte devreme, înainte să se trezească copiii, din păcate suntem în continuare presați de timp și nu-i putem aștepta. Dar cine știe, poate vom reveni peste niște ani să-i revedem.
Trecem prin Kalininsk, orașul în care fetele vin la școală, iar după vreo 5 ore ajungem la Voronej. Ne oprim să ne întindem oasele în timp ce-l vizităm rapid. Aici a fost primul șantier unde Petru cel Mare a construit o navă de război, visul țarului fiind ca imperiul său să devină o forță militară navală. Astfel, Voronej a ajuns încă de atunci cel mai mare oraș din sudul Rusiei. În timpul celui de-al doilea război mondial, Voronej a fost distrus în proporție de 90% și reconstruit apoi.
O luăm pe malul Voronejului, apoi pe străduțe cu case vechi unde descoperim fascinați cutiile de scrisori pentru toată strada, să nu se deplaseze poștașul la fiecare casă. 😀
Mergem să vizităm Catedrala Buna Vestire, una dintre cele mai înalte biserici ortodoxe din lume, care e în mijlocul Parcului Pervomaiski. Construită în stil ruso-bizantin între 1998 și 2009, catedrala are 97 de metri înălțime și nu mai puțin de cinci cupole, de altfel e a treia ca mărime din Rusia și ne intră greu în fotografie. Îl las pe Smără să se bucure de oaza de liniște și răcoarea parcului și intru să văd interiorul. Împrumut un batic la intrare, pentru că e obligatoriu în biserică și pătrund într-un imens spațiu. E puțină lume și poate asta face ca biserica să mi se pară de-a dreptul uriașă. Credincioșii se îndreaptă spre moaștele Sfântului Mitrofan (readuse la Voronej după ce au fost confiscate de bolșevici), dar eu mă retrag într-un colț cât să am o vedere de ansamblu fără să încurc enoriașii. La plecarea din parc, remarcăm gardul metalic decorat cu celebra seceră și ciocan, un design ca nuca-n perete după părerera mea. Ok, nu își neagă trecutul, dar de ce să înconjoare o biserică cu un simbol comunist?!
Coborâm din nou spre malul Voronejului și bâjbâim după intrarea în Mănăstirea Sf. Alexeevo-Akatov. Găsim destul de greu lăcașul fondat în 1674, care până la începutul secolul XX a fost un schit de călugări, în 1930 fiind închis de bolșevici. În anii ’80 a început renovarea sa, iar în 1990 a fost redeschis, dar acum e mănăstire de maici. Biserica este renumită pentru frescele foarte frumoase și icoanele vechi, dar pe mine întotdeaua m-a fascinat cât de colorat sunt vopsite la exterior bisericile ruse. Am asistat puțin la liturghie, mai mult pentru a auzi corul cu o sonoritate minunată, însă atenția ne-a fost captată de straiele monahale, asemănătoare cu cele întâlnite în Armenia.
Restul orașului, cu clădiri vechi în stil imperial, Art Nouveau sau baroc și blocuri noi, futuriste, l-am văzut din mașină. Sincer, Voronej merită mai mult de trei ore cât i-am alocat noi, pentru că mai are câteva muzee interesante, o copie a primei nave de război construită de Petru cel Mare sau Rotonda – rămășițele spitalului regional bombardat de naziști – pentru care noi n-am avut însă timp.
Ne-am continuat drumul spre granița cu Ucraina, admirând casele rusești și minunându-ne de fiecare lozincă și simbol care preamăresc în continuare comunismul. Cu alte cuvinte, Rusia nu s-a dezis de moștenirea sovietică, dar oamenii și gașca de copii ne-au făcut să părăsim țara cu o bună impresie și în the good mood pe care nu ni le-a stricat nici măcar vameșul vigilent peste măsură căruia binoclul lui Smără i s-a părut suspect. Trecusem prin opt țări fără probleme, prin 17 controale la care vameșii analizaseră binoclul, inclusiv la intrarea în Rusia și toți l-au tratat ca pe un accesoriu turistic. Acum, pe ultima lungime eram pe punctul de a fi luați drept spioni. Până la urmă, ne-au trecut într-un răboj și ne-au lăsat să plecăm cu tot cu obiectul incriminat. Să-i ”spionăm” și pe ucrainieni. 🙂
