Esfahan a fost capitală a Imperiului Persan în secolele XVI-XVIII, iar de atunci ne-au rămas şi cele mai frumoase poduri istorice, fiecare desprins parcă dintr-o poveste persană. Străbătut de râul Zayandeh, oraşul este o oază de verdeaţă într-o lume deşertică, iar podurile au fost concepute nu doar cu scop utilitar – traversarea râului, baraj -, ci şi ca locuri de agrement, de promenadă.
În Esfahan sunt nu mai puţin de 11 poduri, ne-ar trebui o zi numai pentru ele. Aşa că, am decis să le vedem pe cele mai lăudate: Si-o-se-pol şi Khaju, dar şi Chubi, care e între primele două. Şi n-a fost ca la pomul lăudat!
Am descins prima dată la Podul Si-o-se-pol sau Alahverdi şi am zis wow! Cu cele 33 de arce (siose în persană înseamnă 33) care se reflectă tremurând în apa râului şi cu micile pavilioane în care te poţi refugia la umbră, podul este splendid. Când am ajuns, jumătate de oraş era la promenadă, cealaltă jumătate, pe Khaju. 🙂 Era trecut de ora 18.00 şi cu toţii căutam răcoarea dată de apă. Ne-am aşezat alături de localnici şi am stat minute bune să privim! Eram ca la spectacol: un decor de poveste, cu „actori” de toate vârstele. Am urmărit cuplurile tinere, copiii, adulţii, încercând să înţelegem relaţiile într-o societate în care cele mai intime gesturi în public sunt zâmbetele sau îmbrăţişarea copilului. Rar, extrem de rar, am văzut cupluri căsătorite care merg la braţ sau se ţin de mână ca formă de ajutor, nu cu acel vibe romantic.
Dacă am fi fost în Europa, acest pod ar fi fost plin de cupluri de îndrăgostiţi care îşi declamau public dragostea. Aici, podul în sine e mai romantic decât atitudinea ca de piatră a tinerilor. Asta din cauza regimului, nu că iranienii ar fi nişte extratereştri lipsiţi de sentimente! Chiar dacă lucrurile au evoluat şi fetele nu mai sunt ridicate de pe stradă de poliţia de moravuri dacă sunt date cu ruj sau cu ojă pe unghii, şi nici nu mai ajung la poliţie pentru că merg alături de un bărbat care nu le e soţ sau frate, gesturile de tandreţe în public, ba chiar şi în casă dacă sunt străini de faţă (aşa cum eram noi), au rămas tabu!
În fine, revenind la pod, Si-o-se-pol a fost construit la finele sec. al XVI-lea – începutul sec. al XVII-lea de către Alahverdi Khan, şeful armatei, în numele Şahului Abbas, şi are 300 de metri lungime şi 13 metri lăţime. Acum este doar pietonal, dar cândva culoarul central era pentru animalele de povară, în timp ce lateralele au fost gândite pentru promenadă. Până în secolul al XIX-lea, partea interioară era decorată cu picturi (la fel ca la podul Khaju), pe care unii călători europeni le descriau ca fiind erotice! Încerc să-mi imaginez astfel de desene privind în jur la femeile complet acoperite, în haine care să mascheze cât mai mult feminitatea, şi îmi e imposibil.
Am dat rapid o tură pe pod, unde, în nişele strâmte, tinerele mai pot scăpa de ochii vigilenţi, iar năframa le mai alunecă de pe cap pentru o poză rapidă.
Ne era foame, una dintre constantele acestei călătorii din cauza ramadanului! Până la ora când se deschid restaurantele nu mai e mult, deci nu are rost să mergem la maşină şi gătesc încă o conservă. 🙂 Pornim spre Podul Khaju, cu speranţa că în cei 2 km pe care îi avem de parcurs vom găsi ceva de mâncare.
Aproximativ la jumătatea drumului e Podul Chubi (Choobi sau Joubi/Joui), construit în 1665, pentru a face legătura între grădinile regale de pe ambele maluri. Podul și cele două saloane din interior erau destinate exclusiv șahului și curtenilor săi. În prezent, saloanele sunt folosite ca ceainării.
Am citit pe multe site-uri de călătorie că, din cauza canalelor construite în secolul al XVII-lea, dar şi a barajului aflat la 88 de km de Esfahan, Zayandeh e de multe ori doar o albie goală. Însă noi am avut noroc, apa râului fiind chiar mare, poate şi pentru că, spre deosebire de alţi ani, 2019 a fost unul ploios.
Când am ajuns pe Podul Khaju, era deja noapte, iar picnicurile, în toi. Şi noi tot nu mâncasem, dar atmosfera a ajuns să ne ţină cumva de foame. Podul este construit pe două niveluri, iar pe cel inferior, în nișele deschise, lumea era la picnic.
Unii veniseră cu instrumentele muzicale şi, iac-aşa, s-a pus de concerte, fiecare încercând să capteze atenţia publicului. Asistam la zeci de petreceri în acelaşi timp, fiecare cu muzica şi ospăţul propriu. Ne-am dus unde era strânsă mai multă lume, părea să fie petrecerea cu cel mai mare succes! Aici, mai mulţi bărbaţi, dirijaţi de unul mai în vârstă – maestru de ceremonii!, cântau cântece tradiţionale şi toată lumea aplauda să ţină ritmul. Smără s-a apucat să filmeze şi, dacă nu remarcaseră că suntem turişti, acum sigur s-au prins! Ne-am desprins cu greu şi am dat să plecăm, moment în care ne-am trezit asaltaţi de o doamnă, care, într-o engleză extrem de aproximativă, ne-a invitat să ne întoarcem să-l ascultăm pe băiatul ei care urma să cânte la un instrument tradiţional. Mă rog, am înţeles toate lucrurile astea doar după ce tânărul a început să cânte la santur – un fel de ţambal de-al nostru! Foarte încântată că odorul îi e filmat de străini, mama era ca o tigroaică care îşi apără puiul talentat: dădea la o parte pe oricine intra în cadru, aplauda şi încerca să-i acopere pe cei cu cântecele tradiţionale, care-i stricau recitalul copilului. Şi cânta şi tot cânta, iar nouă ne era jenă să plecăm, doar eram cei mai de seamă spectatori! Da’, cu toată jena, am felicitat artistul şi ne-am retras spre capătul podului, de unde am continuat să privim mulţimea.
N-a durat însă mult până când să fim din nou abordaţi, de data asta de un cuplu, în care el era vorbitor de engleză, iar ea, foarte fericită să interacţioneze cu noi prin intermediul lui! Ne-au explicat, ca unor occidentali ce eram şi nu pricepeam cultura lor, ce e cu atâta veselie – că oamenii sunt fericiţi pentru că se întâlnesc, că e o atmosferă specifică ramadanului, ce e ramandanul (de parcă nu muream de foame de două săptămâni!) etc. Noi le-am povestit despre călătoria noastră, adică despre Şeptoiu – că dormim în maşină! – şi, aproape instant, doamna a lansat invitaţia de a merge la ei, cum să dormim în maşină, pe stradă! Am mulţumit, dar le-am zis că e ok, iar ei nu au insistat, au încercat doar să ne convingă să mergem la un hotel sau într-o parcare plătită… E ceva ce ne scapă! Nu ne-am simţit nicio clipă în pericol, dar cu oricine vorbim despre faptul că dormim în maşină, devine îngrijorat! Însă, dacă întrebăm direct: suntem în pericol?, se fură maşini?, putem fi atacaţi?, absolut toţi – oameni obişnuiţi sau autorităţi – declară la unison că în Iran peste tot e safe! Şi atunci? E adevărat că la uşi am observat grilaje încuiate cu lacăte mari, la maşini volanul e blocat cu o bară cum era şi la noi prin anii 90, deci, care o fi realitatea? Oricum, suntem de două săptămâni în Iran şi ne-am simţit mereu în siguranţă! Poate turiştii sunt mai bine… protejaţi. 🙂
La fel ca la Si-o-se-pol, nivelul superior al podului Khaju are un culoar central, care era folosit de animale şi căruţe, părţile laterale fiind pentru pietoni. Iar închiderea barajelor celor două poduri, Si-o-se-pol și Khaju, crea un lac pe râu, unde şahii organizau festivități, mai ales de Noruz (Anul nou persan), după cum consemnează cronicile persane și europene.
Cum muzica şi petrecerea nu ţin loc de masă, am plecat în căutarea cinei. Pe una dintre laturile Parcului Hasht Behesht, unde ne-am „cazat” cu van-ul, sunt atât de multe fast food-uri că aveam acum o problemă în a decide. Mai rea de foame, am luat o juma’ de pui şi nişte cartofi, fără să mai stau să caut mâncare locală! Smără a răbdat până a găsit ceva specific locului: ash reshteh – o supă groasă, cu tăieţei şi muuulte verdeţuri de toate felurile, fasole, mazăre, linte şi mai ales cu kashk, care e un fel de zer care îi dă un gust ciudat. Mâncarea iraniană, indiferent dacă e un simplu kebab, e însoţită mereu de un mix de verdeţuri – frunze de ceapă, usturoi, mărar, coriandru, mentă, păpădie etc – pe care le cumpără amestecat, la pungă, nu ca noi, la legătură!
Am luat şi câte o îngheţată şi, pe la 12 noaptea, am plecat spre maşină. Spre deosebire de iranieni, care păreau că abia s-au trezit, noi eram extenuaţi de la kilometrii parcurşi. În timpul ramadanului, străzile se animă după lăsarea întunericului, toţi ies la picnic sau să asculte muzică, să socializeze. În schimb, ziua, când noi alergăm de la o moschee la alta, de la un palat la altul, ei abia se mişcă, viaţa lor e în reluare pentru a nu consuma energie, dat fiind că nu mănâncă şi nu beau nimic până la apusul soarelui.
