fbpx

Pe urmele lui Ștefan cel Mare, la Hotin

Ș-am ajuns și unde s-agăța harta-n cui pe vremea României Mari sau a Moldovei lui Ștefan cel Mare! Adică la Hotin, pe malul Nistrului, pe vechea graniță dintre români și slavi. Acum Hotin e în Ucraina, că așa a vrut Stalin, deși istoric locul nu prea are mare legătură cu ucrainenii. Da’ tocmai d-aia!

De-a lungul a sute de ani, s-au dus bătălii grele pentru Hotin și locul a fost stăpânit când de moldoveni, când de polonezi, otomani, ba chiar și de genovezi, de români, de ruși, apoi Stalin a zis din pix: să fie al Ucrainei și așa a rămas. Iar într-un sondaj din anii 2000, ucrainenii au votat Hotinul drept una dintre cele șapte minuni ale Ucrainei! 😉

După unii cercetători, actuala fortificație a fost ridicată de Alexandru cel Bun cu ajutorul ducelui Lituaniei, care-i era nu doar bun vecin ci și cumnat, și apoi mărită şi consolidată de Ștefan cel Mare, după ce s-a luptat doi ani cu polonezii pentru a o recuceri. Bine, Miron Costin se duce și mai departe de ajunge până la daci, care ar fi construit inițial cetatea, zice cronicarul moldovean. Polonezii și rușii spun însă că Hotin a fost ridicată pe bazele unei foste fortificații slave. Oricum, în secolele XIV – XVI, cetatea a fost reședință a domnitorilor Moldovei.

Istoria și literatura noastră sunt atât de pline de referiri la Hotin, de ai impresia că aici sigur se vorbește românește. Dar nici poveste de așa ceva. La recensământul din 1989, doar 1,19% din populația localității s-au declarat români și moldoveni! Bine, sincer, nici la cel din 1930, românii nu erau majoritari, ci doar 8,8%. În ciuda acestor cifre, eu tot mă așteptam să fim salutați cu Bună ziua și întâmpinați cu pâine și sare. În loc de asta, după un drum de 8 ore de la Kiev la Hotin pe o șosea nu tocmai de vis, când am descins în parcarea cetății, paznicul ne-a spus în ucraineană și pe cel mai neprietenos ton că e închis și să nu îndrăznim să parcăm acolo, deși i-am zis că vrem să plătim. Dar, ni, un fel de niet dar în ucraineană!

Ok, am găsit în apropiere o uliță numai bună pentru a ne caza până a doua zi. După ce ne-am culcușit bine roțile, să nu fim în pantă, dar nici să nu deranjăm, ne-am trezit cu o mașină cu număr de Ucraina.

Ups, să vezi că ne gonesc de aici! O fi colțul lor, ne-am zis.

Dar nu, era Igor care ne întreba dacă poate parca și el acolo, că nici pe el nu-l lasă paznicul în parcarea sitului. Aha, deci e neprietenos cu toată lumea, nu a avut ceva cu noi că suntem români. Așa ne-am petrecut seara cu Igor, soția și fiica lor, Yana, o familie de ucraineni din Ivano-Frankivsk (sau Stanislavov cum îi spunem noi, românii), un orășel cu mai puțin de 250.000 de locuitori din Vestul Ucrainei doar cu o bogată istorie. Cei trei s-au dovedit a fi super prietenoși și dornici să comunice în ciuda barierei lingvistice – doar Igor rupea două vorbe în engleză! 🙂 Mai cu rusa, mai cu engleza, am povestit despre Ucraina, despre originile poloneze ale familiei lui Igor, despre călătorii – noi cu van-ul, ei cu cortul pe mașină -, am făcut schimb de quelque chose – noi le-am dat bomboane românești, ei, semințe negre – și, pe la 22.00, ne-am zis noapte bună. Dimineață, ne-am combinat micul dejun: ia o roșie, dă un castravete, apoi ne-am pornit spre cetate.

Igor, soția și Yana

Eram primii, nici casa de bilete nu apucase să se deschidă și ne-am zis, ce bine: vom bântui nestingheriți de hoardele de turiști, n-o să ne intre nimeni în cadru, cetatea va fi doar a noastră. Înainte de a trece de porți, ne-am oprit minute bune să admirăm zona pentru că, dincolo de cetatea care e foarte bine conservată, cu ziduri și arhitectură maiestuoase, vederea de ansamblu, cu verdele dealurilor și Nistrul care curge la bază, e magnifică. Ne-am desprins greu din reverie, am pășit pe un podeț pe piloni, la fel ca la cetatea de scaun de la Suceava sau ca la Neamț, și am pătruns într-un film. Mă rog, în cetate, dar interiorul arată fix ca un cadru dintr-un film de capă și spadă. De altfel, aici s-au și filmat câteva pelicule sovietice despre D’Artagnan, Robin Hood sau Viteazul Ivanhoe, iar mai recent, controversatul “Taras Bulba” (2009), după romanul lui Gogol. Ne-am plimbat mai mult prin curte, că era pană de curent (sau poate nu venise responsabilul cu aprinsul becurilor) și în interiorul clădirilor nu vedeam mare lucru. Am zărit totuși câteva informații despre istoria cetății, portretele celor care au stăpânit-o, ba chiar și poze cu Carol al II-lea în vizită la Hotin.

La plecare, i-am salutat pe studenții – și mai ales pe studentele – care săpau la descoperirea altor vestigii din zonă. Cam plictisiți și obosiți, deh, viața pe șantier nu-i ca-n filme, ne-au zis că au găsit ceva ceramică de secol IX și au continuat să încarce roaba și să sprijine lopata.

Punct strategic, Cetatea Hotin a servit deseori de adăpost boierilor răsculați și domnitorilor alungați din scaun, iar dacă ar fi să ne luăm după nuvela lui Costache Negruzzi, domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu ar fi murit aici, otrăvit de domnița Ruxandra. Dar toate-s istorii de demult, acum Hotin e o cetate-muzeu care merită o vizită dacă vă e în drum, ba nici un ocol n-ar fi degeaba.

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram