Seamănă cu Cappadocia din Turcia, dar e Kandovan din Iran. În plus, spre deosebire de situl din Turcia, satul troglodit Kandovan, aflat la 50 de km de Tabriz, este încă locuit de aproximativ 170 de familii. Ceva mai ferit de turişti – asta pentru că Iranul e mai puţin turistic -, Kandovan e mai autentic, în comparaţie cu satele din Cappadocia.
După ce am vizitat Tabriz, am traversat un munte şi, după vreo oră, am ajuns la . La intrarea în sat, un domn ne-a urat bun venit!, ne-a întins biletele, noi am căscat ochii, apoi portofelul, am scos câte 200.000 de riali (1 euro şi ceva) de persoană şi aşa ne-am putut începe vizita. Deci, da, se plăteşte intrare ca la muzeu, deşi, cum ziceam, e un sat locuit.
Parcăm Şeptoiul pe malul râului, chiar pe strada pricipală, unde sunt numeroase magazine de suveniruri, şi începem să ne orientăm. Hm, începe să fie mai turistic decât ne aşteptam. Şi totuşi nu e! Suntem noi şi un grup de francezi, restul sunt localnici, care încearcă să-şi vândă marfa sau să atragă turişti în casele special amenajate.
Am trecut podul peste râu şi ne-am refugiat pe dealul de vizavi de sat pentru a avea o privire de ansamblu. Şi a fost cea mai bună decizie, e cel mai bun unghi, aşa că am avut parte de un view magic.
Casele-peşteri arată precum țara lui Oblio, cu ochiuri de fereastră şi uşi vopsite în albastru, care accentuează culoarea arămie a pietrei în care sunt săpate şi forma specială. Săpate într-un tuf poros – un material vulcanic fin transportat pe distanţe mari, solidificat la temperaturi ridicate după emanaţie -, la fel ca cele din Cappadocia, casele din zonă sunt locuite de 3000 de ani – cel puţin susţin iranienii.
După un foto-shooting ca la revistă, am pornit să explorăm satul.
E nevoie de ceva condiţie fizică, plimbarea pe străzile în pantă fiind un adevărat test pentru turişti. În timp ce noi, dar mai ales franțuzoaicele, ne târâm şi ne tragem sufletul admirând câte o casă, trei bărbaţi cară în spate o maşină de spălat rufe! Ba mai şi zâmbesc şi ne întreabă de unde suntem! Numai cât îi privesc şi mă simt ca la maraton. Până să se decidă Smără să le dea o spinare de ajutor, au ajuns la destinaţie şi s-au pus pe băut apă. Normal, după atâta efort! Da’ ce facem cu ramadanul?! – perioada când nu bem, nu mâncăm ziua în văzul lumii! Sau cel puţin aşa ni s-a atras atenţia. Ei bine, oamenii au băut apă, iar câteva străzi mai jos, într-un magazin în care am intrat să cumpărăm o cola, proprietarii luau masa şi ne-au invitat şi pe noi! So, Iranul e Republică Islamică, regulile religioase au statut de legi/obligativitate, dar iranienii nu par a fi habotnici. Suntem în Iran de două zile şi deja am observat că ramadanul nu e chiar aşa strict cum ne aşteptam, însă restaurantele rămân tot închise în timpul zilei.
Noi ne-am închis în maşină şi am „gătit” câte o supă din plic şi o friptură din conservă, apoi am plecat spre Lacul Urmia, lăsând în urmă Kandovan, cu ale sale case ce par a fi desprinse din ţara lui Oblio. Suntem la începutul călătoriei, avem multe de văzut şi nu ne permitem să zăbovim, deşi Kandovan merită mai mult de câteva ore!
