Pentru a petrece Anul Nou persan – Nowruz – în Kurdistan, ne-am schimbat perioada de vacanţă şi ne-am făcut traseul astfel încât de Nowruz să fim la Akre, considerat cel mai bun loc de serbat Anul Nou persan, un fel de Capitală Mondială a Nowruz-ului. Iar aşteptările ne-au fost răsplătite.
Dar, dincolo de Nowruz, Akre este cel mai frumos sat din Kurdistanul irakian şi un loc încărcat de istorie. Cu casele sale suspendate pe versantul muntelui şi străzile înguste, Akre ne-a amintit de Uraman Takht, un alt sat kurd, dar din Iran.
Înainte de a ajunge în satul vechi, ne-am oprit în partea nouă, să mâncăm, că eram rupţi de foame. S-a dovedit însă că nu eram suficient de flămânzi ca să dăm gata tot ce am primit pe masă. Am comandat kebab, pentru că asta părea să fie specialitatea casei, dar până să fie gata, masa noastră s-a umplut de tot felul de farfuriuţe cu tot felul de gustări: măsline, humus, o supă foarte aromată, legume la grătar, salată, sfeclă roşie cu rodie, paste, orez cu condimente locale, bulgur, un sos de caise sau mango cu un gust dumnezeiesc, murături şi nan (pâinea kurdă, ca o lipie). Şi, tot gustărind şi ciugulind, ne-am transformat în nişte greieri cu burţile umflate, ia de mai mănâncă şi kebab când în sfârşit l-au adus! Scurtă vorbă, am luat cele două porţii de kebab la pachet, din care am mâncat apoi două zile! Ni se confirmă din nou: kurzii mănâncă mult!
Următoare provocare – că pe asta cu mâncarea n-am trecut-o! – a fost să găsim loc de parcare în satul vechi. Aici ne-am descurcat mai bine, în ciuda aglomeraţiei şi a străzilor înguste şi abrupte.
Odată proptit Şeptoiul cu frâna de mână temeinic trasă, ne-am avântat spre cetatea din vârful uneia dintre creste. Nu există indicatoare, dar a fost simplu, ne-am ghidat după mulţime şi mai ales după amplasarea micuţilor întreprinzători – unii nu aveau mai mult de 6-7 ani – care vindeau sticle cu apă, am trecut pe lângă o biserică bine ferecată – deci nici poveste să intrăm – şi, după un urcuş de vreo 15 minute, am ajuns în vârf.
Nici aici nu există vreun panou din care să afli ceva despre cetate şi nici nu s-a păstrat mare lucru, însă priveliştea asupra zonei merită cu prisosinţă efortul de a urca. Unii spun că a fost o cetate construită de un prinţ undeva prin secolul VI î. Hr. şi acestea sunt rămăşiţele palatului, altă variantă ar fi că a fost o aşezare monahală. În tot cazul, kurzii nu par interesaţi de vestigiile pe care le au sau poate, din cauza conflictelor, nu au avut suficient răgaz să se aplece spre cercetarea siturilor!
Pe lângă priveliştea spectaculoasă, am putut vedea că vizavi era o petrecere, aşa că ne-am dat jos cât să urcăm pe celălalt versant, unde, da, am dat peste un târg, cu oficialităţi, o scenă pe care se cânta, fete frumos îmbrăcate în rochii kurde, tineri care dansau… veselie ca de week-end! În încercarea de a afla de unde îşi cumpără fetele rochii – ca să-mi iau şi eu una – a intervenit un domn care vorbea engleză şi care ne-a oferit casa lui nelocuită ca să dormim în ea! 🙂 Dar nu lăsăm noi Şeptoiul pentru o casă, nu?
Achiziţionarea unei rochii kurde s-a dovedit mai complicată decât mă aşteptam. În bazar am constatat că de fapt nu există rochii de vânzare, ci îţi cumperi materialul şi te duci frumos la croitoreasă. Ceea ce am şi făcut, cu ajutorul unui tânăr vânzător care vorbea engleză, şi aşa am rezolvat problema ţinutei pentru Anul Nou Persan, că doar nu era să mă prindă Nowruzul nepregătită!
Denumirea de Nowruz vine din persană: nev = „nou” și ruz = „zi”, adică „ziua cea nouă” şi coincide cu echinocțiul de primăvară – 20, 21 sau 22 martie, depinde de an şi de loc -, semnificând renaștere, reînnoire. Sărbătoarea îşi are originile în zoroastrism, datând de peste 2000 de ani, şi se celebrează, fireşte, în Iran, dar şi de către kurzii din Irak sau Turcia, Afghanistan, India, Asia Centrală. Nowruz este, deci, începutul primăverii, dar e şi o sărbătoare închinată focului, de purificare de toate relele din anul trecut și pregătirea pentru un nou început. Iar de Nowruz, Akre e, tot, o flacără! Un spectacol cu mii de torţe, cu o regie bine pregătită. Am aflat că şi în perioada lui Saddam Hussein sau în timpul pandemiei de Covid 19, când sărbătoarea a fost interzisă, tot reuşeau să se strecoare şi să aprindă un foc în vârful cetăţii!
Până să vină seara şi să înceapă show-ul, cum ne plimbam noi pe străzi, ne-am reîntâlnit cu domnul care ne oferise casa pentru a dormi, iar de data asta ne-a invitat să-i cunoaştem familia. Casa, care până ieri era goală, se umpluse acum de rude venite pentru a serba Nowruz-ul, familia restrânsă numărând undeva pe la vreo 30 de persoane! Doamnele m-au preluat rapid şi m-au îmbrăcat într-o rochie kurdă – a mea era în Şeptoiu -, ne-am făcut poze cu tot clanul, am mâncat împreună – n-am încăput toţi în cameră, deşi eram înşiraţi de-a lungul încăperii pe patru rânduri! -, am gătit împreună pentru cină… De fapt, am ajuns să petrecem toată ziua alături de această familie şi să avem parte de o sărbătoare autentică!
La masă am avut trei feluri de orez, dintre care unul demenţial de bun – biriani -, asezonate ce celebrul „sos” (căruia noi îi spunem simplu: iahnie de fasole 🙂 ) şi salate. După vreo două ore, s-au întins pe jos mesele – adică cearşafuri de plastic – şi farfuriuţele, de m-am speriat că o luăm de la capăt cu mâncarea, dar nu, era doar o gustare cu prăjituri şi multe seminţe de floarea soarelui – spartul seminţelor e la mare cinste! Între timp, am fost chemată la bucătărie să văd cum se prepară „trșc” – în scrierea arabă lipsesc vocalele, aşa că fiecare e liber să le pună şi să pronunţe cum vrea: tîrșîc, tarșîc, ceva pe aici! Ba, ca să înţeleg mai bine, am fost poftită să particip efectiv la gătit! Tîrșîc e cam ca o chiftea în aluat nedospit, fiartă apoi în sos de roşii. Compoziţia e din carne tocată amestecată cu ceapă şi pătrunjel băgată într-un aluat din cuș-cuș şi făină de orez.
La masa de seară, servită după tot spectacolul cu făclii şi focurile de artificii, am avut, pe lângă tîrșîc, şi dolma, adică sărmăluţe în foi de viţă! Vă zic sincer, ale noastre sunt mai bune, că, deh, porcul nu zboară el, dar face sarmaua gustoasă.
Pregătirile urbei pentru Nowruz au început cu o zi înainte, când pe versanţi au fost fixate făclii, s-au măturat zonele unde se puteau pune mese şi scaune, oamenii s-au aprovizionat cu petarde ca pentru un război, iar fiecare familie şi-a confecţionat torţe. La lăsarea serii, alături de o parte a familiei, ne-am cocoţat pe unul dintre versanţi, vizavi de cel unde urma să se desfăşoare spectacolul. Zeci de oameni cu torţe aprinse urcă şi coboară pe munte, într-o procesiune impresionantă! Ca să vă faceţi o idee corectă, cel mai bine e să vă uitaţi la imagini!
Tot la Akre am vizitat şi mausoleul şeicului Abdulaziz Gilani, fiul şeicului Abdulqadir Gilani, unul dintre fondatorii ordinului sufi Qaderi. Șeicul Abdulaziz a murit în 1205 d.Hr. Vinerea, dervișii sufiți se adună la altarul său, de fapt la medresa (şcoala islamică) de lângă, pentru o închinare tradițională extaziată, care începe la prânz. Este o rugăciune specială, total diferită de cea a dervişilor zburători la care am asistat la Konya, în Turcia. Aici, credincioşii nu se rotesc, ci dau din cap ca nişte rockeri de pe la noi. Din păcate, nu am ajuns vineri, ca să vedem, însă după ce am vizitat mormântul şeicului, studentul care ne-a condus ne-a invitat la ceai, apoi şi-a adus instrumentul – ca o tobă, bendir sau kudrum – şi, împreună cu un coleg, a început să cânte imnuri religioase, cele care se aud în timpul procesiunii de vineri. Deşi nimeni nu a dat din cap, nimeni nu a intrat în transă, momentul a fost special. Deci, dacă mergeţi la Akre şi e vineri, e musai să ajungeţi la medresa de lângă mausoleul şeicului, să vedeţi această rugăciune. Fetele, fireşte, nu sunt acceptate, dar, mai ferit, pot arunca un ochi. A, şi încă ceva: dacă îi întrebaţi pe localnicii din Akre despre loc, s-ar putea să nu fie foarte încântaţi, deoarece atât sunniţii cât şi şiiţii îi consideră pe cei din ordinul Qaderi ca fiind eretici, necredincioşi! Cel puţin nouă aşa ni s-a întâmplat când le-am povestit că am fost la mausoleul lui Gilani.
Nowruz-ul, mausoleul, dar mai ales oamenii şi atmosfera din cartierul vechi fac din Akre un loc unde aş vrea să revenim într-o bună zi.
