Tabriz, primul contact cu lumea iraniană: tradiţionalismul şi haosul oriental

Iran sau Persia (până nu demult) sau Imperiul Persan (până foarte de demult)! O țară pe care mulţi o confundă cu Irakul, iar gluma „Cum se spune corect: Iran sau Irak?” nu mai e glumă! Când spuneam că vrem să mergem în Iran, toți se uitau îngroziți: ce să căutați acolo, nu e război?! „Nu în Irak, în Iran”, spuneam noi! Aaa, venea răspunsul, deși privirea rămânea sceptică. 

Iran e departe de noi ca distanță, dar și ca timpuri. Atât de departe, că mulţi abia dacă știu pe unde e, deși cu toții am auzit de Darius sau măcar de covoarele persane. 🙂 Adevărul e că, atunci când învățam la școală despre Persepolis – vechea capitală a Imperiului Persan – mi se părea la ani lumină nu doar în timp, ci și în spațiu. Era ceva îndepărtat, ca dintr-o carte de ficţiune. Iar când ne-a venit ideea să mergem în Iran, a fost ca și când urma să ating abstractul. 

Tabriz e primul oraș din Iran în care am ajuns. Punct important pe Drumul Mătăsii, Tabrizul are un imens bazar, aflat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO, în care abia așteptam să mă rătăcesc. Deh, visuri de femeie. Dar, ce să vezi, fascinată de atmosfera și de arhitectura lui, mi-am pierdut privirea în covoare și nasul în mirodenii, dulciuri și fructe uscate și am uitat să fac shopping! Bine, era și prima zi și am zis să prospectez puțin piața, în plus a contat mult şi că n-am ajuns în sectorul cu eșarfe sau în cel cu ceramică! Bazarul, construit în urmă cu un mileniu, e imens și am reușim să parcurgem foarte puțini din cei 7 km pătrați, dar cumva cam în acelaşi perimetru.

Ce m-a frapat prima dată în Tabriz a fost îmbrăcămintea femeilor. Ok, în Iran e obligatoriu un cod vestimentar: văl (eşarfă) pe cap, haine mai lungi care să acopere complet, picioarele, braţele, fundul – ceea ce m-a făcut să-mi aleg cu grijă hainele din dulapul de acasă, să se asorteze, deh! De asemenea, în zonele sau în familiile mai tradiţionaliste, femeile poartă chador – un fel de mantie lungă, care te acoperă din cap până-n picioare. Deci, cum ziceam, în Tabriz m-a surprins (aproape şocat!) ținuta femeilor: faptul că foarte-foarte multe poartă chador negru. Indiferent de vârstă! Mă gândeam că, fiind un oraş atât de mare, femeile sunt mai emancipate şi nu mai poartă chador, ci doar văl. Dar nu, oriunde ne uitam, vedeam negru în faţa ochilor!

O pereche de pantofi adusă din România pentru iranianul care ne-a facilitat obținerea carnet de passage a făcut posibilă întâlnirea noastră cu Reza, care ne-a devenit ghid pentru câteva ore. (Povestea pantofilor şi a misteriosului carnet de passage, trecerea vămii din Turcia în Iran, sunt povești separate!). Reza chiar e ghid de profesie, dar noi i-am zis că nu ne trebuie ghid. Însă, tot conducându-ne spre obiective, așa, în drumul lui spre casă, ușor-ușor, ne-a ghidat prin istoria orașului și a țării. Au fost câteva ore extrem de agreabile și instructive. Dacă mergeți în Iran, vi-l recomandăm pe Reza ca ghid: vorbește o engleză impecabilă și nu doar că știe multe despre locurile istorice, dar e deschis și nu se complace în răspunsuri standard. 

Am ajuns la moscheea Albastră sau Masjed-e Kabūd cum îi spun iranienii, una dintre cele mai cunoscute moschei albastre alături de cele din Istanbul și Yerevan și, după cele din Turcia, am fost surprinsă să constat că aici se percepe taxă. E drept, nu e o moschee activă, dar şi la multe dintre cele funcționale, turiștii plătesc la intrare. Nu mult, câte 200.000 de riali, adică până în 2 euro, dar se adună. Moscheea a fost însă departe de așteptări! Citisem că e una dintre cele mai vechi din zonă, citisem despre minunatul mozaic turquoise – numit de altfel și turquoise-ul islamic, ştiam, de asemenea, că a fost grav avariată la cutremurul din 1779 – acoperișul și camera principală s-au prăbușit! -, doar că speram ca teracota să se fi păstrat mai bine. Refacerea sa a fost extreeeem de lentă, lucrările au început în 1973 şi încă se mai lucrează pe alocuri, însă multe dintre minunatele plăci albastre au dispărut de-a lungul vremii. 

Moscheea Albastră
Detaliu

Un alt obiectiv la care ne-a dus Reza ”în drumul lui spre casă” a fost sediul primăriei, o clădire construită de nemți în 1934, cu un turn cu ceas (Saat tower), pe care am văzut-o doar din frumoasa curte interioară (vizitarea clădirii se plătește). Aici, Smără și-a notat în jurnal episodul următor:
”Ne plimbăm agale prin curte, cu un ochi la superbul turn și cu altul după o toaletă. Reza ne povestește despre clădire, eu fac poze turnului din toate unghiurile. Deodată, din spatele meu apare un adolescent care ține în mână un telefon mobil și care, într-o engleză stricată, mă roagă nici mai mult nici mai puțin decât să stau să-și facă o poză cu mine! Este a doua noastră zi în Iran, iar eu, europeanul, occidentalul civilizat care nu intră în vorbă cu străinii pe stradă, casc ochii mari și trântesc un NU atât de categoric, că băiatul se retrage cu coada între picioare, fără să mai spună nimic. Știu că uneori pot fi deosebit de sălbatic, așa că îl întreb pe Reza dacă ar fi trebuit să accept poza, iar el îmi răspunde diplomat că băiatul nu voia decât să fie drăguț și că pentru el e o bucurie să aibă o poză cu un occidental. A fost o pălmuță pentru mine și, ca să anticipez, în tot restul timpului petrecut în Iran, nu am mai refuzat niciodată pe cineva care mi-a cerut să stau la pozat. Și nu au fost puține ocaziile. 🙂

Cu lecția asta învățată (și cu problema fiziologică rezolvată), ieșim din curtea primăriei. În fața noastră, mai multe străzi și-au dat întâlnire într-un sens giratoriu. Reza își continuă poveștile, dar eu nu mă pot concentra la ce spune. Ce se întâmplă în fața mea este mult, mult mai interesant. Este trafic iranian, o intersecție în care toată lumea are (și nimeni nu are) drepturi. Modul în care se intră și se iese din sensul giratoriu îmi amintește de un fermoar. Nu există regulă de prioritate, toată lumea intră, toată lumea iese, sub privirile nepăsătoare ale unui polițist. O las pe Laura să asculte poveștile lui Reza, iar eu mă lipesc de un stâlp și admir câteva minute spectacolul. Ceea ce te invit și pe tine să faci.” 🙂

Trafic tabrizian

Facultatea de artă islamică e un alt obiectiv la care am ținut morțiș să mergem pentru clădirea în care funcționează – una dintre cele mai vechi și frumoase case tradiţionale iraniane din Tabriz! Am achitat taxa de 200.000 riali și am pătruns în curtea Casei Behnam, construită în sec. XVIII-XIX, ca o casă rezidențială. Ansamblul este format din două clădiri: casă de vară și cea de iarnă. Curtea interioară este frumos amenajată, cu un bazin de apă şi multă verdeață, un spațiul reconfortant, mai ales într-o zi călduroasă. Cele două clădiri au o arhitectură elegantă, cu ferestre și coloane delicate. Am făcut un scurt tur și am avut noroc cu Reza că am putut intra să vedem şi magnificele vitralii și picturi murale aflate într-o cameră în care avea loc o ședință a corpului profesoral. 😉

Tabriz a însemnat și rezolvarea unor chestiuni administrative, cum ar fi cartela de internet. Am intrat la MCI (operator de telefonie mobilă) și am ieșit cu net de la Irancell (alt operator de telefonie mobilă), n-am înțeles cum, dar asta e! Am decis să luăm două cartele: una de 5 GB și una de 10 GB, să ajungă pentru fiecare. 🙂 Vânzătoarele – erau doar fete purtătoare de chador! – vorbeau engleză şi păreau foarte competente. Am fost amprentați și am primit SIM-urile. Avem însă să constatăm că cei 10 GB erau valabili doar noaptea, de la 1 la 6, că… ce atâta somn! Sau s-or fi gândit că dormim pe rând ori că ne trezim noaptea să mâncăm pentru că, am uitat să spun, am ajuns în Iran fix când a început ramadanul! Ce-i cu ramadanul? E perioada de post islamic, în care timp de o lună nu se mănâncă și nu se bea nimic de la răsărit până la apus! Turiștii și cei care călătoresc, precum și alte categorii – copiii, femeile însărcinate, cele care alăptează, cei care suferă de anumite boli – nu trebuie să țină ramadanul, dar nici nu e ok să înfuleci sau să bei apă pe stradă, trebuie să fii discret. În plus, restaurantele sunt închise până seara! Și, cum toată perioada noastră în Iran va fi ramadan, vrând-nevrând vom ține și noi un fel de post – cu biscuiți și mereu cu ochii după un fast food deschis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *