Lacul Urmia, noua Mare Aral? Prima noapte într-o casă iraniană

Cel mai mare lac cu apă sărată din Orientul Mijlociu până în anii ’90, Lacul Urmia a ajuns o picătură din ceea ce era, suprafaţa sa fiind cu 90% mai mică în comparaţie cu perioada anilor ’70. Dacă la sfârșitul anilor ‘90, avea o suprafaţă de două ori mai mare decât Luxemburg, iar prin 2000 măsura 2.366 km2, în 2013 s-a redus la 700 km2, potrivit Naţiunilor Unite.

Situat la aproape 100 de km  de Tabriz, lacul a fost una dintre cele mai importante atracţii turistice, mai ales că mulţi credeau în proprietăţile terapeutice ale apei saline.

Noi am ajuns în 2019, un an ploios, ba chiar cu inundaţii neobişnuite pentru Iran.  Dar apă nu prea era în lac, se zărea undeva mai departe, dar n-am reuşit să o atingem. Iniţial, ni s-a părut că-i la o aruncătură de băţ, dar băţul se tot îndepărta pe măsură ce mergeam. Deh, Fata Morgana n-a murit. 🙂

Pentru că se apropia seara şi, în afară de o turmă de oi cu ciobanii aferenţi, nu era nimeni prin jur, am decis că e cel mai bun loc de cazare pentru noaptea respectivă. Şi, cum mergeam noi cătinel, cu ochii după un loc bun să parcăm Şeptoiu, deodată Smără vede în oglinda laterală o tânără care alerga după mașină și striga: Hello, Hello!, agitând nişte plante verzi! Aşa şi-a făcut intrarea în viaţa noastră Şirin, care ne-a învăţat să mâncăm rivas, planta verde pe care se agita să ne-o strecoare pe geam.  Era atât de fericită să vorbească cu noi în engleză, să ni-i prezinte pe părinţii şi pe prietenii cu care era, să ne explice cum se numeşte şi cum se mănâncă planta pe care de-a lungul drumului o tot văzusem fluturată spre vânzare de copii, să ne povestească despre lac… Degaja atâta fericire şi căldură, că şi dacă n-ar fi vorbit engleză, tot ne-am fi înţeles.

Șirin si eu
Șirin și rudele

Am făcut, of course, poze cu toată lumea, ba au început să oprească şi alte maşini şi să vină alţi şi alţi doritori de fotografii cu maimuţele de România. Pentru o clipă am crezut că vin special pentru noi, că se anunţă între ei. Apoi, visurile de vedetism mi-au fost spulberate: oamenii veneau să vadă lacul. Arătau spre lac şi spuneau: apă! De parcă era aur! Şi pentru ei cam aşa şi e, după ce cu un an înainte lacul fusese aproape secat, după cum ne-au povestit.

Prietenii lui Șirin
Curioși să ne cunoască pe noi și pe Șeptoiu. Binoclul e tot al nostru.

Am citit apoi că în 2013 Iran și ONU au adoptat un program de salvare a lacului (finanțat de Guvernul japonez), iar președintele Hassan Rouhani a promis reînvierea Lacului Urmia. Era şi cazul, lacul fiind în pericol să fie o a doua Mare Aral. Desecarea lacului a afectat masiv turismul, economia şi sănătatea locuitorilor, furtunile care împrăştie sarea diminuând productivitatea terenurilor agricole şi provocând boli respiratorii şi oculare. De asemenea, a fost distrus cel mai mare habitat al creveților artemia, o specie rezistentă care poate tolera niveluri de salinitate de 340 grame pe litru, de peste 8 ori mai sărată decât apa oceanelor.

Am împărtăţit cu ei bucuria apei din Lacul Urmia, am discutat despre maşini – mai ales despre cele locale, despre România care exporta cândva tractoare în Iran, despre ei – după ce ne-au spus că vorbesc în kurdă, iar alţii în turcă. Aşa am aflat că toţi iranienii vorbesc persana, dar în casă conversaţiile sunt în arabă, kurdă, turcă. 

Când ne pregăteam să plecăm la „casele” noastre, le-am spus că noi dormim în maşină, că Şeptoiu e casa noastră de vacanţă. „Dar hotelul e foarte ieftin, ştim noi unde să mergeţi”, ne-a spus unul dintre tineri. „Mai bine veniţi la noi”, ne-a spus una dintre fete după ce s-a consultat cu familia. Le-am mulțumit, dar am rămas fideli căsuţei noastre.

Apoi, în timp ce căutam un loc de parcare am început: şi totuşi, cum o fi la ei acasă? Mai bine acceptam, vedeam şi noi o casă tipic iraniană! Ptiu, ce fraieri am fost. Asta e, data viitoare nu mai zicem „nu”! Iar data viitoare a venit la nici o oră, în Ajabshir!

De pe bulevardul principal, am intrat pe diverse străduţe, încercând să găsim un loc liniştit, discret, unde să nu deranjăm şi să fim şi în siguranţă. Am oprit pe un teren viran, lângă o casă şi ne-am început programul de seară: sunat părinţii pe skype, spălat, băgat în pijamale. Smără era pe afară, să se asigure că totul e ok. Deodată, îl aud că se conversează cu cineva, după care mă întreabă: „eşti îmbrăcată, pot deschide hayonul?” Deschide, şi dau cu ochii de un cuplu cu un copil în braţe. Le explică: „pat, chiuvetă… avem tot ce ne trebuie”. „Turişti la noi la uşă şi să doarmă în maşină?!”, traduce femeia ce a spus soţul. „Nu se poate una ca asta!”

Nu ne-am lăsat mult rugaţi, că tocmai ce ne promisesem să nu mai ratăm următoarea invitaţie. Şi aşa am intrat într-o casă iraniană, la Ali şi Fariba, care au doi băieţi: Alisan şi Aliyor. Casa are un living imens cu o bucătărie deschisă, un  dormitor şi o baie.

Ali e fotograf profesionist şi e pasionat de munte şi de bicicletă, hobby-uri care îl apropie imediat de Smără. Nu vorbeşte engleză, dar cu ajutorul fotografiilor din telefon şi al Faribei, care rupe ceva engleză, ne vorbeşte despre ei şi îl invită imediat pe Smără să meargă a doua zi pe munte.  Ai zice că ne ştim de cel puţin o lună, nu de o oră. Le arătăm planul nostru de călătorie, adică unde trebuie să fim în fiecare zi etc. Uşor descumpăniţi, dau din cap că înţeleg, dar ne-ar putea arăta nişte locuri frumoase, autentice, neturistice… sunt aproape, la 2-3 ore de Ajabshir. Totuşi, noi cu planul… Timpul trece, ne e somn, dar ei nu par să se pregătească de culcare. Aşteaptă să se facă ora 3, când Ali poate să mânănce – e ramadan, iar Ali ţine post. În timpul ramadanului, adică o lună, cei care ţin post nu mănâncă şi nu beau nimic toată ziua, de pe la ora 3 până la apusul soarelui!

Fariba mă întreabă dacă nu vreau să fac duş! Wow, e ca şi cum ar întreba: mănânci calule ovăz? Duş! O minune de care nu am mai avut parte de când am intrat în Iran, adică de trei zile! Când am ieşit de la duş, Fariba mi-a spus că pot renunţa la eşarfa de pe cap, că eu nu sunt obligată să o port, ea nu poate renunţa la eşarfă, dar eu pot! În Iran, femeile poartă eşarfa şi în casă, dacă sunt prezenţi alţi bărbaţi în afară de soţ, tată sau frate, iar acum, pentru că era Smără în casă, ea a rămas cu eşarfa pe cap.

Următoarea întrebare a Faribei, care m-a uns pe suflet, a fost: „nu ai rufe de spălat? Băgăm imediat maşina de spălat în funcţiune!” Aşa că, la 12 noaptea, în loc să ne culcăm, am pus la spălat. Însă noi am clacat şi am mers la culcare – Fariba şi Ali ne-au dat patul lor, ei urmând să doarmă în living, pe jos, alături de copii. Ne-am băgat în pat şi  am adormit în cântecele de leagăn cântate de Ali pentru Alisan! Ali are o voce superbă!

Ali, Fariba și cei doi copii
Aici am dormit azi-noapte. Pfff… Confort… Pff…

Să nu uit: rivas, care seamănă cumva cu rubarba, se mânâncă atât crudă, cât şi gătită, dar noi am gustat-o doar în stare naturală! Se mănâncă tulpina care are un gust acrişor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *