Categories
Iran

Teheran şi cina comună într-un mausoleu

Cu o populaţie de cinci ori mai mare ca Bucureştiul şi o suprafaţă de trei ori cât capitala României, Teheran urma să fie pentru noi marele challenge, până aici ne făcusem încălzirea în traficul nebun şi haosul oraşelor mari, dar departe de aglomeraţia care urma.

Teheran

Din cauza traficului infernal, a aglomeraţiei, distanţelor uriaşe pe care le aveam de parcurs, poluării etc, Teheranul ne dădea emoţii. Da’, na, nu poţi merge în Iran fără să vezi şi capitala, care, de altfel, are şi numeroase atracţii: moschei, bazaruri şi palatele regale sau fosta ambasadă SUA, cel mai mare mall din lume, al şaselea cel mai înalt turn din lume etc.

Cu cazarea am rezolvat rapid, Smără a găsit din timp soluţia perfectă: parcarea Mausoleului Ayatolahului Ruhollah Khomeini. Locul era ideal: la intrarea în oraş, departe de zgomotul lui, gratis şi cu acces la metrou (cu care urma să ne mişcăm prin oraş).

Am ajuns spre seară şi, după ce ne-am ales un loc în uriașa parcare, am pornit să cunoaştem zona, să vedem dacă avem apă potabilă, magazine etc. Erau numeroase robinete de apă, dar nepotabilă, zona fiind un imens cimitir! Deci, nici vorbă de magazine. Am coborât la metrou (staţia Haram-e Motahhar), să ne facem o idee cum e cu cartela şi traseul pentru a doua zi. Şi, cum ne zgâiam la panouri şi maşinării pentru a cumpăra cartelă fără să interacţionăm cu angajatul nevorbitor de engleză, două tinere, bine înfăşurate în chador-uri negre, ne abordează şi se oferă să ne ajute. Se numesc Kosar şi Fatima şi vorbesc foarte bine engleză. Ne spun că avem nevoie de câte o cartelă reîncărcabilă, ba chiar ne oferă una. Mai cumpărăm o cartelă, punem câte 200.000 riali pe fiecare şi suntem gata ca de a doua zi să explorăm oraşul. Fatima e reţinută şi uşor timidă, în timp ce Kosar, volubilă şi foarte sigură pe ea, ne invită la masă într-un loc public, unde mama ei este gazdă. N-am înțeles exact unde vom merge, dar deja suntem obişnuiţi cu invitaţiile pe stradă, aşa că acceptăm uşor. Plus că e o plăcere să putem discuta cu cineva care vorbeşte engleză şi să aflăm mai multe de la localnici.

Luăm metroul şi un autobuz, ajungem într-un bazar şi, de aici, la Altarul Shāh Abdol-Azīm, unde e mormântul Şahului Abdol Azim (secolul IX) şi încă două ale unor descendenţi de imami şiiţi. La intrare, ne despărţim, femeile şi bărbaţii au intrări separate. Primesc un chador, ca la toate mausoleele, mi se controlează rucsacul, apoi simt cum mă înghite mulţimea. O mare de oameni şi o vânzoleală mai ceva ca în bazar. Unii merg să se reculeagă la mormânt, alţii intră în moschee, noi mergem grăbiţi să ne întâlnim cu mama lui Kosar. În curtea interioară, pe jos sunt aşezate sofreh – feţele de masă din plastic, de unică folosinţă – , iar oamenii stau de jur-împrejur, toţi în acea poziţie de yoga în care pot sta cu orele – spre deosebire de noi care ne schimbam poziţia tot la 10-20 de minute! Şi în casă iranienii mănâncă la fel, pe podea.

La „masa” noastră patronată de mama lui Kosar eram vreo 20 de persoane şi, cu două excepţii – Smără şi un tânăr de vreo 20 de ani –, eram doar femei. Rude, prietene, vecine, unele venite cu bebeluşii. Şi la celelalte „mese” majoritare erau femeile. Smără a întrebat-o pe Fatima unde sunt bărbaţii, iar răspunsul e: „Nu ştiu!” Degeaba a insistat, a reformulat etc, n-a primit alt răspuns. Deci, putem doar presupune că bărbaţii erau la moschei, iar aceste mese în care oferi mâncare celor apropiaţi şi străinilor, dai de pomană sărmanilor, intră în grija femeilor. Ceea ce se celebra era Martiriul Imamului Ali – ginerele Profetului Muhammad -, considerat primul imam musulman şiit, deci forte important pentru iranieni!

Kosar, Fatima și noi

Cina a fost excelentă, iar în meniu am avut nun – pâine, ash reshteh – o supă groasă din care mai mâncasem la Esfahan, caeshke bademgean – o salata de vinete excepţională, care nu prea are legătură cu ceea ce numim noi salată de vinete, sholezart – o budincă de orez cu şofran şi migdale, care se serveşte de Ramandan, sharbat – apă cu semințe de busuioc şi apă de trandafir, şi nelipsitul ceai. Toate mâncărurile, inclusiv pâinea, fuseseră preparate de mama lui Kosar şi am devenit fani caeshke badeamgean şi sholezart.

Am mâncat, am făcut poze şi am socializat, una dintre tinere fiind foarte dornică să afle cum e în România şi cum ar putea ajunge aici. A fost cam dezamăgită când i-am zis că pe lângă viză trebuie să-şi cumpere şi bilet de avion! Cred că pentru ei noi eram niște occidentali bogaţi, pentru care un bilet de avion e o nimica toată!

Am primit caeshke badeamgean şi sholezart şi la pachet!, apoi ne-am pregătit să pornim spre „casă”. Au încercat să ne convingă să luăm un taxi, pentru că în Iran toată lumea se deplasează cu taxiul, dar ne-am ţinut tare: nu suntem nişte turişti dispuşi să se lase păcăliţi, preferăm mijloacele de transport în comun! Deşi în metrou nu e multă lume, când coborâm în parcarea Mausoleului Ayatolahului Ruhollah Khomeini constatăm că locul e foarte animat, iar la ora asta cei care oferă servicii de taxi strigă diferite destinaţii. Dar metroul urmează să se închidă, şi, deci, liniştea se va aşterne peste parcarea noastră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *