La marginea deşertului iranian, răsare Kashan, o gură de aer proaspăt, după întinderea nesfârşită a dunelor de nisip, unde timpul tremură suspendat în aerul fierbinte. Cu cele mai frumoase case tradiţionale, băi din secolul al XVI-lea, badghir-uri pitorești (turnuri de vânt, esențiale în orașele cu temperaturi mari înainte de inventarea aerului condiționat), Kashan este celebru pentru distileriile de trandafiri şi covoare, dar este şi locul de unde se pleacă spre mirajul Dasht-e Kavir, cel mai vizitat deşert iranian.
Am început plimbarea prin Kashan de la Grădina Fin (Bagh-e Fin), aflată la intrarea în oraş, la vreo 8 km de centru. Mândria localnicilor, Grădina Fin este înconjurată de ziduri înalte – deci nici vorbă să tragem cu ochiul peste gard! -, care protejează copacii seculari şi canalele cu apă turcoaz, ca pe nişte adevărate comori. Grădina a fost proiectată în secolul XVII, în timpul domniei Şahului Abbas I cel Mare (1571-1629) din dinastia Safavidă, ca loc de recreere.
Am achitat taxa de 200.000 riali de persoană (aprox. 1,25 euro – am ajuns în Iran când inflaţia era năucitoare pentru iranieni, dar un paradis pentru turişti) şi am pătrus într-un cadru luxuriant, extrem de diferit de cel de afară – arid şi prăfos. Era destul de multă lume, în frunte cu câţiva chinezi mai gălăgioşi decât o clasă întreagă de copii.
Am intrat în cele câteva clădiri, însă cel mai mult ne-am bucurat de lacul central, de fântâni şi canalele de apă, de platanii, pinii şi chiparoşii mediteraneeni, majoritatea având între 100 şi 400 de ani.
Grădina Fin face parte Patrimoniul Universal UNESCO, arta grădinilor persane e printre cele mai vechi din lume, iar iranienii sunt extrem de mândri de ele. E adevărat, pentru o ţară cu un peisaj deşertic, grădinile nu pot fi altfel decât speciale. Ne-am dat seama de asta mai ales după ce am vorbit cu o tânără a cărei familie era din Kashan: i-am spus că nu ne-a impresionat prea mult Grădina Fin, iar ea a fost şocată, apoi ne-a întrebat ce fel de peisaj avem în România. Şi, înţelegătoare, a dat din cap: „Da, pentru voi e ceva normal să aveţi vegetaţie şi râuri, pentru noi e un miracol!”
Dar, grădina a rămas în istoria iraniană şi printr-un eveniment sângeros: în 1852, prim-ministrul Amir Kabir fiind asasinat în hamamul de aici.
După Grădina Fin, ne-am mutat în centru, pentru a vizita câteva case tradiţionale şi Baia Sultanului Amir Ahmad.
Am ajuns la Casa Tabatabaei de unde am cumpărat un bilet de 350.000 riali (aprox. 2.5 euro), valabil şi pentru Casa Abbasian şi baia sultanului.
Din exterior nu pare nimic spectaculos: o poartă şi un zid de lut. Dar, odată intraţi, am descoperit un interior sofisticat. În primul rând, nu e o simplă casă, e ca un palat cu o suprafaţă de 5.000 de metri pătraţi, cu 40 de camere, 4 curți cu iazuri, 4 pivnițe, 3 badghiruri și 2 canale subterane! Casa este împărţită în trei zone: cea exterioară comună – dedicată oaspeților, cea interioară privată – dedicată familiei și încăperile servitorilor.
Mai vizitasem case tradiţionale şi în Shiraz, dar tot am fost surprinşi de Tabatabaei. Chiar dacă sunt elemente comune, că de aia sunt case tradiţionale, sunt foarte diferite. Cu o arhitectură subjugată de simetrie, cu ornamente geometrice simbolice, stucaturi şi mozaicuri de oglinzi strălucitoare, Casa Tabatabaei e o lumină. Ăsta e cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc la ea.
Un grup de absolvente venit pentru şedinţa foto de final de an şi o familie de iranieni erau singurii vizitatori, semn că oraşul nu e unul turistic precum Shiraz sau Esfahan.
Am urcat ş-am coborât, să nu ratăm niciun colţişor, am intrat în toate camerele – de vară, de iarnă, de afaceri, private sau ale servitorilor -, ne-am tras sufletul pe marginea havuzurilor şi am încercat să ne imaginăm cum ar fi să locuim într-o asemenea casă. E imensă, opulentă pentru noi, europenii, totuși nu am avut sentimentul de distanţă, de răceală cum mi se întâmplă în castelele din Europa. Probabil şi datorită climei, un element esenţial în arhitectura urbană, Casa Tabatabaei este caldă – şi nu în sensul termic, deşi nici acest aspect nu e de neglijat! -, primitoare, fix ca iranienii care trag de noi să mergem la ei în case.
Cam sleiţi de energie – deh, Tabatabaei e mare! -, ne-am îndreptat spre Casa Abbasian, aflată la 2-3 minute de mers pe jos, cu gândul să băgăm puţin capul, dacă tot avem bilet, fără să zăbovim, că doar am văzut Casa Tabatabaei, ce mai puteam vedea în plus?!
Am intrat tot printr-un tunel, ca şi la Tabatabaei, şi… beng!, ne-am trezit într-o casă ca o spumă de lapte sau ca o dantelă de mireasă (în funcție de imaginție sau de sex 😉 ). O casă şi mai mare (7.000 de metri pătraţi) şi mai frumoasă ca Tabatabaei. Ca structură, cele două nu diferă! Abbasian are camere de vară şi de iarnă, ferestre din sticlă colorată şi cu lattice, pasaje secrete, curţi interioare, badghir-uri, zonă privată, pentru musafiri etc, şi totuşi este distinctă de Tabatabaei. Aici, „arhitectura voalului”, adică acea structură în care interiorul este strict ascuns străinilor, este la cel mai înalt nivel. Este de departe casa mea preferată!
Construită timp de 20 de ani, începând din 1823, vila a aparţinut unor comercianţi, apoi unui ayatollah, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din Iran – aici sunt produse numeroase filme și emisiuni tv.
Eram singurii vizitatori, aşa că ne-am plimbat de parcă am fi fost singuri acasă. Ne-am ascuns în răcoarea din camerele de vară şi în orice colţ cu umbră, pentru că începuse să fie teribil de cald. Am mâncat biscuiţi şi am băut apă fără rezerve, fără să ne pitim cum facem de când a început ramadanul – adică din a doua zi de când am ajuns în Iran!
E foarte cald, nu prea ne mai vine să vizităm ceva. Dar Băile Sultanului Amir Ahmad sunt la mai puţin de 300 de metri. Aruncăm un ochi la vânzătorii de apă de trandafiri înşiraţi de-a lungul drumului precum mărgelele pe un șirag, dar mergem grăbiţi spre băi, că sigur şi acolo e răcoare.
Construite în secolul XVI, băile sunt placate cu faianţă predominant turcoaz, care ne teleportează în lumea Şeherezadei. M-aş fi bucurat să mai fie în funcţiune, mai ales după experienţa de la hamamul din Turcia, am fi putut face comparaţie, dar cred că aici ar fi fost mai tare. Da’, aşa, doar ochii s-au putut desfăta, nu şi trupurile noastre încinse, dornice de binefacerile unei băi orientale. Am trecut repede prin săli – baia rece, sala de gimnastică, zona de socializare şi rugăciune, apoi am intrat în Garmkhaneh, sala de baie caldă, construită sub nivelul solului pentru a păstra căldura.
Apoi am ajuns în cel mai frumos loc: acoperișul!, format din mai multe cupole cu geamuri micuţe. Mă simt ca și când aș fi cocoțată pe cea mai ingenioasă construcție de lego, iar priveliştea este magnifică.
De aici se vede perfect şi acoperişul Casei tradiţionale Borujerdi (pe care n-am vizitat-o, că deja eram plini de case tradiţionale ale iranienilor bogaţi), dar măcar am admirat acoperişul, care e o poveste în sine.
Băile persane erau nu doar pentru îmbăiere, ci mai ales un loc de socializare, unde oamenii aflau ultimele bârfe, un loc unde se desfăşurau diferite ritualuri tradiţioanale precum petrecerea cu hena dinaintea unei nunţi, îmbăierea copilului după naştere etc., iar femeile mergeau ca la un salon de cosmetică. Astăzi, deşi teoretic mai există hamamuri deschise, noi nu am găsit nicăieri. Odată cu utilarea caselor cu băi, cu dezvoltarea mass-media şi social media, băile şi-au pierdut utilitatea în sânul comunităţii persane, spre deosebire de Turcia, unde încă sunt frecventate de localnici.
Trecusem de prânz, iar căldura devenise năucitoare. Nu eram în deşert, dar nici prea departe! Iranienii se băgaseră în case, rar mai vedeam pe cineva pe stradă. Ca în toate zonele calde, după prânz, viaţa intră în pauză: magazinele trag obloanele, oamenii dispar. În plus, acum e şi ramadan, deci cei care postesc nu mănâncă şi nu beau nimic de la răsărit până la apus şi sunt cam leşinaţi, aşa că trebuie să-şi conserve energia.
E timpul să ne retragem şi noi în casă, adică în van, să mâncăm, să ne „refreşăm”. Mă rog, vorba vine refresh când stai în van şi n-ai duş ori aer condiţionat – că ăsta bate doar în cabină, nu şi în “dormitor”. Deci, mâncăm un cuș-cuș cu legume şi peşte din conservă (de ceva cald nici nu vrem să auzim) şi decidem să mergem în bazar. O fi mai răcoare şi facem şi cumpărături. Da’ ce să vezi, pustiu şi aici! Unii dormeau înăuntru cu obloanele pe jumătate trase, alţii stăteau apatici pe câte un scăunel, dar cei mai mulţi închiseseră de tot! Orient-Orient, dar departe de atmosfera cu care suntem obişnuiţi în Turcia.
Ok, atunci mergem în deşert. Ăsta sigur nu e închis! Punem pe GPS să ne ducă la Maranjab Caravanserai. Nu e autostradă, nici măcar asfalt, dar GPS-ul pare că ştie unde ne dorim să ajungem. Mergem ce mergem, aşa, singuri pe drum şi, când începea să ne apese întinderea de nisip, în faţa noastră se iveşte o maşină. Smără se repede şi-l întreabă pe şofer: „Maranjab? Maranjab?” arătând în faţă! „Neee”, zice el, şi ne face semn să-l urmăm! Întoarcem şi ne duce până aproape de Kashan unde ne arată o gheretă în dreptul unei bariere: „Maranjab!” Aici, un tânăr ne anunţă că nu putem intra în deşert fără ghid, iar pentru asta trebuie rezervare. Într-un fel, e de înţeles preocuparea de a nu lăsa turiştii să se piardă prin deşert, dar tot nu ne-a plăcut situaţia. Cu alte cuvinte, şi deşertul era închis! 🙂
