Categories
Uzbekistan

Taşkent, un oraş gândit să impresioneze

Taşkent sau Toşkent, cum îi spun localnicii, este capitala Uzbekistanului, un oraş modern, refăcut după cutremurul din 1966, care a lăsat fără case aproape 300.000 de oameni. După Hiva, Buhara şi Samarkand, trei locuri magice, cu ale lor moschei şi medrese tapetate cu celebra fainţă albastră, a venit rândul Taşkentului, cu clădiri noi, bulevarde largi şi parcuri menite să impresioneze.

În cea de-a patra zi pe drumurile uzbece am dat de ceea ce numim şosea noi, ăştia cu pretenţii. Adică un drum asfaltat şi fără gropi, ba chiar şi cu două benzi! Ne-am uitat să vedem dacă am trecut în altă ţară! Dar nu, eram pe şoseaua dintre Samarkand şi Taşkent, iar explicaţia e simplă: Samarkand e oraşul natal al fostului preşedinte Islam Karimov, care a condus Uzbekistanul timp de 27 ani! (până în 2016, când a murit) iar Taşkent e capitala.

Deci, iată-ne la Taşkent, printre blocuri, mall-uri, parcuri, în atmosfera tipică unei capitale: claxoane, huruit de motoare, oameni grăbiţi, maşini multe şi grăbite şi ele pe bulevarde cu trei-patru benzi… Oraşul ni s-a părut gălăgios şi nu ne-a dat pe spate din punct de vedere arhitectural, deşi Islam Karimov s-a străduit și a ridicat clădiri şi statui gigantice, mai ales în Piaţa Independenţei.

Piața Independenței

Chiar dacă are vreo 2000 de ani vechime, până la preluarea ruşilor, Taşkent nu a fost un oraş important precum Hiva, Buhara sau Samarkand. Plus că multe clădiri au fost distruse de cutremurul din 25 aprilie 1966. Aşa se face că nu dă pe dinafară cu istoria sa, ceea ce ne-a făcut să alegem să ne plimbăm pe jos sau cu metroul, să mergem prin pieţe şi să privim oamenii. Am intrat într-o singură moschee, în Juma (adică Moscheea de Vineri), aflată în Piaţa Chorsu, în apropiere de bazar. Deci, era cumva în drumul nostru spre bazar.

Dar mai întâi am „vizitat” metroul, un obiectiv în sine în orice oraş din fosta URSS. Cel din Taşkent a fost inaugurat în 1977, fiind primul din Asia Centrală. Ca şi în alte zone ex-sovietice, staţiile sunt bogat ornamentate, deşi din punctul meu de vedere sunt departe de opulenţa celor moscovite. 😉 Spre deosebire de celelalte metrouri construite de sovietici, cel de aici e mai puţin adânc, dar şi acesta a fost considerat obiectiv militar cu rol de adăpost nuclear. De altfel, până în urmă cu un an fotografiatul în interiorul staţiilor era strict interzis, dar Şavkat Mirziyoev, noul președinte, a relaxat această măsură. Bine că am venit acum, când nu aveam această problemă – totuşi, pentru mai multă siguranţă, am întrebat un gardian dacă avem voie. 🙂

Sunt trei linii de metrou și prima dată am pornit pe cea cu celebra staţie Kosmonavtlar (Cosmonauţilor) renumită pentru portretele cosmonauților sovietici. Însă am coborât în diferite staţii, pentru că fiecare e unică. În ciuda intrărilor din beton și a balustradelor simple, interiorul este fascinant. Decorate cu marmură, granit sau sticlă, cu candelabre de cristal ori cu ceramică albastră întâlnită și la moschei, staţiile arată uneori ca nişte săli de bal sau ca un decor de film, altele sunt nițel cam kitschoase – da’ asta e o chestiune de gust -, dar multe ne-au purtat prin istoria ţării, ilustrând diferite momente şi figuri ale unor oameni celebri pentru aceste locuri.

Stația Kosmonavtlar este, probabil, cea mai vizitată şi ne-a plăcut şi nouă cel mai mult! A fost deschisă la 31 decembrie 1984, în onoarea cosmonauților Uniunii Sovietice şi gândită să te crezi într-o navetă spațială. De-a lungul pereţilor, în medalioane din ceramică albastră, sunt prezentaţi unii dintre pionierii programului spațial sovietic, inclusiv Valentina Tereșkova, prima femeie care a ajuns în spațiu, și Iuri Gagarin, primul cosmonaut din lume. Albastrul de pe pereți se tot transformă până la negru pentru a imita atmosfera Pământului, tavanul reprezintă Calea Lactee, iar coloanele verzi strălucitoare oferă o atmosferă cosmică.

Majoritatea trenurilor sunt în continuare aceleași folosite în perioada sovietică, aruncându-ne astfel în alte vremuri, apuse pentru noi.

Am ieşit la suprafaţă în Piaţa Chorsu, unde aveam în plan să vizităm marele bazar, dar și o moschee și medresa din apropiere. La Moscheea Juma am avut parte de un incident care mi-a tăiat elanul de turist evlavios. 🙂 Cum stăteam noi în curte şi cugetam, ne-am trezit cu un cetăţean cu chef de vorbă, că de una, că de alta, că vrea o poză cu mine… şi, ţoc! mă trezesc că mă pupă pe obraz. Vă spun, n-a fost niciun compliment, că domnul era departe de a fi Brad Pitt, ba mai și mirosea puternic a alcool. Deci, să recapitulăm: Ramadan (că eram în Ramadan!), moschee, ora 10.00, cetăţean turmentat. Concluzia noastră: musulmanii uzbeci s-au adaptat „condiţiilor” sovietelor. 🙂

Cetățeanul turmentat

Ok, nu mai mergem şi la medresă, că cine ştie peste ce student năbădăios mai dau, Medresa Kukeldash fiind renovată şi redeschisă ca şcoală islamică după desprinderea de URSS. Mai bine la shopping în bazar. Bazarul e de fapt o piaţă imensă, un fel de Obor la puterea a zecea, cu tarabe de fructe şi legume şi cea mai impresionantă: zona cu mâncare. Am luat nişte caise, ne-am îmbibat de mirosurile ce ieşeau din cazane şi am fugit. Smără ar fi mâncat sărăcu’, că erau mâncăruri tradiționale și toate păreau apetisante, doar că eu aveam o indigestie cumplită şi nu doar că eram pe biscuiţii cei mai simpli, dar mirosurile mă terminau. Deci, am trecut în pas alert prin bazar şi am pornit spre Piaţa Independenţei.

Brânză de la supermarket. Acolo scrie chiar așa: BRÂNZA!

Ne-am continuat şi periplul prin metroul uzbek, pe linia roşie, prima inaugurată. Am coborât la staţia Piaţa Mustakillik şi de aici am oprit motoarele picioarelor. Ne-am aşezat lângă fântânile din Piaţa Independenţei şi, preţ de câteve ore, ne-am uitat la oameni. E fascinant să observi strada, cum sunt îmbrăcați, cum se comportă și cum relaționează.

Piața Independenței este un parc imens, cu o iarbă verde impecabilă, fântâni şi monumente care să consolideze ideea de stat naţional. Uzbekistan nu a existat ca stat înainte de URSS, pe actualul teritoriu erau mai multe hanate. Bun, deci Islam Karimov a dat ordin pe unitate să se construiască statui şi monumente în acest sens. Aşa că vedem, de exemplu, un glob în vârful unui soclu cu harta Uzbekistanului, dar şi un Arc al independenţei pe care tronează nişte… berze – simbol al libertăţii oare?

Tot aici se află şi Parlamentul şi Ministerul de Finanțe.

Ne-am încheiat plimbarea prin Taşkent (şi oarecum prin Uzbekistan) cu Timur Lenk, considerat erou naţional. Statuia amplasată într-un alt parc foarte verde, la capătul unei alei pietonale, ni-l arată pe Timur călare, într-o postură paşnică în care ne salută sau poate îi binecuvântează pe uzbeci.

Mâine vom spune „La revedere!” Uzbekistanului şi ne vom îndrepta spre o altă fostă republică ex-sovietică, Tadjikistan.

Înainte, însă, la final, o foarte scurtă istorie a Uzbekistanului, pentru că spuneam că acest stat nu a existat înainte de a fi parte a Rusiei. Pe aici au trecut perșii, arabii, mongolii și diferite triburi turcice. Aflate pe Drumul Mătăsii, Hiva, Buhara şi Samarkand au fost importante centre comerciale şi culturale, capitale de hanate care s-au luptat între ele, dar au fost și ţinta diferiţilor cuceritori. După expansiunea mongolă, în zonă se formează Hanatul Kâpceak, conducătorul de atunci, Uzbek, fiind cel care va da şi numele noii naţiuni. La începutul sec. XIX spaţiul era dominat de emiratul de Buhara și hanatele Hiva şi Kokand (din care făcea parte şi Taşkent). Extinderea Imperiului Țarist a însemnat şi cucerirea teritoriilor Asiei Centrale locuite de uzbeci. În urma revoluţiei din 1917, uzbecii au fost încorporaţi în Turkestanul Rus, apoi, din 27 octombrie 1924, au devenit una dintre republicile sovietice. Uzbekistan şi-a proclamat independența la 31 august 1991. Până la 2 septembrie 2016 țara a fost condusă de Islam Karimov, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist Uzbek. În 1991, Karimov a fost ales preşedinte şi a rămas în această funcţie 25 de ani, deşi Constituţia îi dădea dreptul la două mandate, dar ba a organizat câte un referendum prin care şi-a prelungit mandatele cu câte 5 ani, ba a fost iar ales… Apoi, păstrând tradiţia sovietică conform căreia cel care se ocupă de funeralii devine noul preşedinte, la alegerile din decembrie 2016, fostul prim-ministru Şavkat Mirziyoev este ales șef al statului, cu 88,6% din sufragii – mai mult chiar decât obţinuse Islam Karimov la alegerile din 1991, care a avut 86%! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *