Pamir Highway. Ziua 1.

11 IUNIE 2019

Am plecat din Dușanbe destul de târziu, căci Laura a vrut să facem câte 5 cópii ale vizei (știam că pe drum vom întâlni mai multe puncte de control), plus să cumpere niște paste, căci a citit undeva că astea fac bine la aclimatizare.

Ziua 1

La scurt timp după ieșirea din capitală, am întâlnit un biciclist de cursă lungă. Un francez care face pe bicicletă ce noi facem cu mașina. Am întâlnit o sumedenie ca el. Eroi, zic eu. Ei pedalează și pe soare, și pe ploaie, și pe ninsoare, iar când vine seara, întind un cort, indiferent de vreme! Schimbăm impresii și ne despărțim.

Biciclist vs. Van

Drumul continuă banal. Menționez aici, însă, ceva ce am observat încă de la intrarea în Tajikistan. Mai întâi, scurt context (și poți, desigur, să sari peste paragraful ăsta, dacă nu te interesează). 🙂

În 1994, la doi ani de la dezlipirea de Uniunea Sovietică, este ales președintele țării Emomali Rahmon. La scurt timp, schimbă Constituția și mărește durata mandatului de președinte, de la 5 la 7 ani. (Mai știm pe cineva de la noi care a mărit durata mandatului fiind sigur că va câștiga?) Și, desigur, în 1999 câștigă un nou mandat, cu 97% din voturi. De data asta, modifică din nou Constituția, dând dreptul unui președinte să aibă mai mult de două mandate consecutive. Adică… ăăă… lui însuși. În 2006 iar câștigă, de data asta cu doar 79%, dar face referendum și elimină limita de mandate pentru un președinte, creându-și astfel posibilitatea de a fi președinte pe viață. În plus, scade vârsta la care se poate candida pentru președinție, de la 35 la 30 de ani, astfel încât fiul său să poată candida mai devreme. Fiul său, adică primarul capitalei Dușanbe. În 2013 câștigă din nou, cu 84% din voturi și trece prin Parlament o lege care îi dă imunitate juridică pe viață, plus alte privilegii importante. Familia deține cele mai importante afaceri ale țării, inclusiv Orionbank, cea mai mare bancă comercială din Tajikistan.

Revenind, ce am observat încă de la intrarea în țară este ceva ce poate nu ne-ar fi șocat dacă știam cele de mai sus. Ei bine, aveam să vedem pe marginea șoselelor panouri cu diverse ipostaze ale președintelui Rahmon și panouri cu citate din el. Cât de dese? Păi cam două pe kilometru. Iar asta s-a dovedit a fi în TOATĂ țara. Iar în orașe, peste tot unde era posibil. La intrarea în parc, la primărie, la restaurantul cel mai popular, la moschee etc. Uneori, îl vedeam pus într-o succesiune de 5-6 poze cu cei mai importanți bărbați din istoria Tajikistanului.

Rahmon e al doilea
Citat din Emamoil Rahmon pe o moschee în Hudjand
Aici scrie ”Președinte – drapel național”
La un izvor de munte. Acolo e el la o conferință mondială a apei.

Dintre toate întrebările pe care mi le pun, una mă frământă cel mai tare: de ce iubesc masele dictatorii?

Ajungem la Kulob, primul oraș de pe drumul nostru. Ne e foame și ne propunem să mâncăm la un restaurant, dar orașul pare mai degrabă un târg cu comercianți grăbiți și indiferenți. O fetiță vine la geamul mașinii și cere insistent bani. Nu întâlnim niciun restaurant, sau mai bine zis niciunul apetisant, așa că ne continuăm drumul. După câțiva kilometri, asfaltul dispare și lasă locul unui macadam nesuferit. Plin de pietre și praf, ne scade viteza de deplasare la 25 km/h.

O ține așa preț de vreo 10 km, timp în care trecem și de primul punct de control, unde ne sunt verificate pașapoartele și vizele. Deși e aceeași țară, pentru această zonă, numită Gorno Badahșan, am avut nevoie de o viză separată. Acum câțiva ani, cei de aici s-au războit cu Tajikistanul fiindcă voiau independența, dar până la urmă s-au înțeles și au rămas împreună, chiar dacă nu se iubesc ca frații. Soldații de la punctul de control sunt prietenoși, zâmbesc și ne salutăm de plecare de parcă am fi fost rudele care pleacă pentru lungă vreme din țară.

Drumul redevine asfaltat și începe să urce un munte abrupt. Peisajul e frumos, spectaculos.

Și… deodată… în fața noastră se deschide valea largă (adică foarte largă) a râului Panj. Este râul care după vreo 10 km va deveni graniță între Tajikistan și Afganistan. Pe măsură ce ne apropiem de el, ne încearcă o emoție, inexplicabilă pentru mine. Și mă întreb: dacă ar fi fost orice altă țară dincolo de el, am fi simțit la fel?

În câteva minute, ajungem la locul cu pricina. Afganistanul este la o aruncătură de piatră și, după ce mai înaintăm puțin, vedem un sat. Vedem oameni. Vedem afgani! Vedem copii afgani care au ieșit de la școală și joacă volei. Sau fotbal. Totul pare (și este) natural. Viață rurală cotidiană, un sat care, privit de aici, poate fi în orice țară orientală. Casele sunt simple, probabil din chirpici sau din piatră de râu, cu acoperișurile drepte. Dacă noi mergem în lungul râului pe un asfalt demn de autostrăzile occidentale, pe partea lor abia dacă este un drum prăfuit de țară. Și, ca să anticipez puțin, el va arăta așa toți cei 400 km cât ne-a însoțit.

După vreo 50 km, vine și al doilea punct de control și, după încă 50, drumul nostru devine asemănător cu cel afgan. Asfaltul se termină din nou, viteza redevine mică, condusul devine un chin. Sunt porțiuni foarte rele, în care aș avea nevoie de o treaptă de viteză și mai mică decât a-ntâia. Deși suntem în aceeași mașină, unul lângă altul, e nevoie să strigăm ca să ne auzim. Șeptoiu se balansează și se contorsionează, roțile îi cloncăne amenințător, iar mie îmi sună-n cap vorbele lui Sorin: ”O să reziste mașina!”. Dac-ai fi știut tu, Sorine, unde urmau să-i ajungă roțile Șeptoiului, ai mai fi spus asta? 🙂 Oricum, aleg să-l cred, fiindcă am nevoie de o speranță că va fi bine. Apar și locurile în care drumul ”dă colțul” pe după o stâncă și e lat cât de o mașină. Din fericire, nu coincid cu locurile în care întâlnim namilele de TIR-uri care strică drumul.

Șeptoiu între stânci
Stânga – Afganistan. Centru – râul Panj. Dreapta – Tajikistan.

25 de kilometri am dus-o așa, până când s-a înnoptat și am ajuns în Kalai Humb. Am găsit repede o pensiune la care am mâncat și am stat de vorbă cu un ghid. Aici, turismul este o afacere înfloritoare. Ghizii locali sunt dotați cu mașini 4×4 și duc turiștii occidentali pe coridorul Wakhan sau în Pamir. Pe drum ne-am întâlnit cu câteva astfel de mașini, care zburau cu 60-80 la oră pe drumul pe care noi ne târam cu 15-20. Într-adevăr, nimeni nu recomandă să mergi în Pamir dacă nu ai un 4×4, dar parcă am convenit deja că noi suntem inconștienți, nu? 🙂

Înnoptăm în spatele unui hotel și e liniște și e răcoare. În fundal se aude cântecul muezinului din satul de peste râu, iar eu adorm și visez că sunt într-o barcă, pe o mare agitată.

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.

PAMIR HIGHWAY. ZIUA 2 ȘI ZIUA 3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *