Considerat perla Uzbekistanului, ba chiar a Asiei Centrale, Samarkand este decorul perfect pentru orice poveste orientală. Locuit din cele mai vechi timpuri, punct important pe Drumul Mătăsii, râvnit şi cucerit de Alexandru Macedon, distrus de mongolii lui Ginghis Han, dar transformat de Timur Lenk (sau Tamerlan, adică Timur cel Şchiop) în capitala imperiului său, Samarkand este astăzi un loc visat de orice turist. Iar asta se vede şi se simte, aici am întâlnit cei mai mulţi turişti din călătoria de până acum prin Iran și Asia Centrală.
Drumul de la Buhara la Samarkand a fost în limitele aşteptărilor. Băiatul de la recepţia hostelului din Buhara unde ne-am înregistrat ne-a avertizat că soşeaua nu e cu mult bună ca cea dintre Hiva şi Buhara, aşa că ne-am setat nervii şi ne-am bucurat de porţiunile refăcute, de parcă am fi fost pe autostradă.
După drum, un alt challenge pentru această zi: plinul rezervorului! Când am plecat spre Uzbekistan, ştiam că motorina nu se prea găseşte aici, apoi însă Chris şi Vero (pe care i-am cunoscut în Turkmenistan şi veneau din Uzbekistan) ne-au zis că nu e nicio problemă. Dar realitatea a fost crudă cu noi. Am oprit la o benzinărie, la două, la trei… şi motorină, niet! Nici în oraş nu am avut mai mult noroc. Bine, am găsit tot felul de binevoitori să ne vândă motorină din canistră, dar pe lângă preţul prohibitiv, avem o mare problemă şi cu calitatea ei. Până la urmă, la o benzinărie, vânzătoarea ne-a trimis într-un loc anume, unde să zicem că venim din partea dumneaei. Când am ajuns, am constatat că nu era afişat niciun preţ, iar contorul cu câţi litri am pus afişa ce voia vânzătorul. Prin urmare, la final, a rezultat că avem un rezervor mai mare decât ştiam noi şi am dat absolut toţi somii din portofel şi tot am rămas datori. Dar, generos, omul ne-a zis că e ok, semn că îşi scosese cu vârf şi îndesat investiţia.
Ş-acum să trecem la vizitarea Samarkandului, pe care cei din Asia Centrală îl consideră Parisul Orientului – cel puţin aşa mi-a zis o prietenă care lucrează într-o companie kazahă.
Draga mea, colegele din Kazahstan îmi spun ”ce Paris, Samarkandul e mai tare!”. Să-mi spui dacă e așa!, îmi dă prietena mea temă.
Deci, pornim să vedem care-i mai tare!
Pentru că Timur Lenk şi-a pus definitiv amprenta asupra oraşului, am zis să începem cu marele cuceritor, să fie primul pe care-l „vizităm”. Aşadar, am mers la Mausoleul Gur-e Amir (Mormântul Regelui). Sincer, după aproape o lună în Iran şi câteva zile în Uzbekistan am crezut că nu mai pot fi impresionată de o moschee tapetată cu faianţă albastră. Şi totuşi, Gur-e Amir Mausoleum este wow! O feerie de sclipiri de azur. După ce am văzut cu ochii mei, pot confirma că tehnica monumentelor placate cu faianță albastră a fost desăvârşită de Timur Lenk! Da, e adevărat, crudul şi temutul cuceritor, cel care a omorât milioane de oameni, ne-a lăsat moştenire nişte locuri de o sensibilitate remarcabilă. Gur-e Amir Mausoleum seamănă cu o moschee, dar nu e.
Aici se află îngropaţi Timur, fiii şi nepoţii lui (inclusiv Ulugh Beg, sultanul-astronom), dar şi consilierul său spiritual. Construcția mausoleului a început în 1403, după moartea subită a lui Muhammad Sultan, nepotul desemnat moștenitorul lui Timur Lenk. Pentru sine, Timur își construise o criptă în Șahrisabz, oraşul natal. Dar întrucât a murit subit, de pneumonie, în 1405, în timp ce plănuia cucerirea Chinei, iar trecerile către Șahrisabz erau înzăpezite, Timur a fost înmormântat aici, Ulugh Beg fiind cel care a finalizat lucrarea.
Sala în care se află mormintele e mică, dar strălucitoare, iar uzbecii vin aici să se roage – aşa că am încercat să fim discreţi, am asistat în linişte la o incantaţie religioasă, apoi ne-am retras.
Oricum, n-ar fi bine să tulburăm somnul de veci al lui Timur Lenk! Conform legendei, când antropologul Mihail Gherasimov a deschis criptele, a găsit, printre altele, un înscris care zicea că „cine va deschide acest mormânt va fi învins de un inamic mai de temut decât mine”. Era 21 iunie 1941, iar a doua zi, Hitler a atacat Uniunea Sovietică! Da’ Gherasimov nu s-a sinchisit prea tare şi a continuat cercetările, confirmând că Timur era înalt (1,70 m) și șchiop de piciorul drept, iar Ulugh Beg a fost decapitat. Ştiinţa ca ştiinţa, dar legenda trebuia să fie şi mai tare. Deci, ateul Stalin ar fi ordonat reîngroparea rămășițelor lui Timur, după ce avionul cu trupul cuceritorului a survolat şi binecuvântat armata sovietică de la Stalingrad, iar a doua zi, minune: contraatacul Armatei Roşii a fost de neoprit, ruşii ajungând apoi până la Berlin. Tare, nu!? 🙂
După Mausoleul Gur-e Amir, am pornit către celebra Piață Registan, inima orașului vechi, emblema Samarkandului. După 15 minute de mers lejer, am ajuns în fața celor trei medrese dispuse în careu, o imagine pe care am văzut-o în zeci de fotografii, dar care live m-a copleșit. Fiecare în parte e o bijuterie, iar împreună sunt o coroană.
Am intrat și m-am așezat pur și simplu pe jos în mijlocul pieței și, în timp ce mă roteam când la una când la alta, m-am trezit înconjurată de un grup de adolescenți, curioși să afle de unde sunt, dacă îmi place țara lor, orașul lor… Inocența și veselia băieților, farmecul medreselor, ziua însorită, toate au făcut ca momentul să fie perfect!
În stânga e Medresa Ulugh Beg – cea mai veche din piață, terminată în 1420 la cererea lui Ulugh Beg – sultanul cel învățat, pasionat de astronomie și puțin-spre deloc de războaie, care a și predat aici matematica și astronomia. Vizavi e Medresa Sher Dor (a Leului), finalizată în 1636, remarcabilă prin imaginile pre-islamice de pe fațadă, cu lei și soare – simboluri zoroastriene, devenite simboluri șiite. Din păcate, ca și în alte părți, multe dintre camerele celor două medrese sunt invadate de magazine cu suveniruri și pot spune că mi-au plăcut mult mai mult din exterior.
Medresa Tilla-Kari (Acoperită în aur), care tronează la mijloc, e o poveste sclipitoare, moscheea acesteia fiind placată în interior cu aur. Sau ce a mai rămas din prețiosul metal după atâția ani și restaurări, dar oricum strălucește precum aurul. Însă cea mai mare distracție a uzbecilor nu e zgâitul la pereții de aur, ci să treacă în zona interzisă pentru a se poza în minbar – amvonul dintr-o moschee, în care se urcă imamul pentru predici. La Tilla-Kari este, de asemenea, o interesantă expoziție cu vechiul Samarkand.
Am făcut o plimbare de 10 minute și am ajuns în fața impresionantei Bibi-Hanâm (în engleză, Bibi-Khanym), cea mai mare moschee din lumea la vremea sa. Cu o cupolă de 41 de metri și un portal de acces de 38 de metri înălțime, arhitectul a împins tehnicile de construcție la limită! Moscheea s-a prăbușit însă parțial la cutremurul din 1897, fiind refăcută în anii ’70 și mai ales după independență, iar lucrările de restaurare sunt work in progress. Legenda spune că Bibi-Hanâm, soția chinezoaică a lui Timur, a comandat moscheea în timp ce soțul era plecat la război. Arhitectul s-ar fi îndrăgostit de ea și a refuzat să termine lucrarea, dacă aceasta nu îl săruta. Evident, Timur l-a executat și a decretat ca femeile să poarte voaluri, pentru a nu mai ispiti bărbații. 😉 Acum, în Uzbekistan vălul nu e obligatoriu. Am preferat ca de această dată să ieșim din tiparul turistului care trebuie să vadă tot de-a fir a păr și am admirat moscheea din exterior, în timp ce ne plimbam prin piața de lângă.
Ultimul obiectiv de pe lista noastră: ansamblul de mausolee Shah-i-Zinda (în traducere, Mormântul Regelui viu), la care am ajuns… prin cimitirul nou! Am vrut să scurtăm drumul, pe lângă Moscheea Hazrat Khirz și mausoleul fostului președinte Islam Karimov şi am luat-o prin cimitir, citind inscripțiile, minunându-ne că, deși sunt musulmani, pe pietre sunt imprimate pozele celor răposați – am văzut asta și în Armenia -, și așa am ajuns deasupra complexului Shah-i-Zinda.
Aici, minune! Atâta faianță albstră și atâtea nuanțe, atâtea sclipiri, de nu știam încotro să mă uit. Aveam cel mai bun unghi, cea mai bună priveliște! Am coborât însă și pe alee şi am intrat în câteva capele. Shah-i-Zinda include peste 20 de mausolee și diferite clădiri din secolele XI-XIX. Cele mai spectaculoase sunt cele din perioada Timur – Ulugh Beg, cei doi înmormântându-și aici familia și favoritele. Necropola Shah-i-Zinda mi-a luat ochii chiar mai mult ca Registanul, poate pentru că aici e cea mai multă faianță și teracotă albastră pe centimetru pătrat! Chiar dacă nu toate bucățile sunt originale, ba mulți specialiști consideră că restaurarea din 2005 ar fi fost prea invazivă pentru sit, mie mi-a luat ochii! Nu şi lui Smără, care nu a s-a lăsat impresionat, locul e prea turistic pentru gustul lui nestăvilit după sauvage și autentic. 🙂
Noaptea ne-am petrecut-o sus pe deal, unde nu era nicio casă, ci multe alte caravane. 🙂 Am găsit locul pe iOverlander – o aplicație pentru călători, cu locuri de înnoptat, apă, serviceuri etc -, deci era normal să nu fim singuri. Dar e bine, mai socializăm, mai facem schimb de impresii și, mai ales, de informații. Sunt patru mașini, trei din Elveția și una din Germania, da’ toți vorbitori de germană, așa că din când în când ne uităm la ei ca la televizior. Ne-am făcut “vizite”, ne-am extaziat în fața luxului din caravanele elvețiene și ne-am amuzat de ingeniozitatea nemților, care au o mașină sport la care au tăiat partea din spate spre portbagaj, acela fiind dormitorul. Deci pentru ei noi suntem la categoria lux. 🙂 Apoi, am depănat experiențe stând în jurul unei mese de camping, fiecare cu propria bere sau ceai în față. Share-uim doar informațiile, nu și proviziile, da? 🙂 Aflăm despre drumurile pe care urmează să le parcurgem, dar mai ales despre polițiștii din Kârgâzstan și Kazahstan, care vor cu tot dinadinsul să te amendeze, deși se mulțumesc de fapt cu o atenție în valută, așa că ne pregătim să fim vigilenți. So, informații foarte utile! Noi povestim despre Iran, Turkmenistan, România, deşi nu trebuie să le explicăm unde și ce e cu ţara noastră. Surprinzător, ştiu foarte multe despre România, spre deosebire de localnici, care când aud că suntem români nu înțeleg de ce nu vorbim rusa din moment ce, nu-i așa, și noi am făcut parte din URSS, la fel ca ei! OMG!
Samarkandul e memorabil, e perla Asiei Centrale, dar e imposibil de spus dacă e mai tare ca Parisul. Fiecare are farmecul său, fiecare e unic… Unde am reveni? Eu, în ambele locuri. Smără, în capitala Franţei. 🙂
