Când zic Târgu Jiu, mă gândesc la Brâncuși. Bine, când eram mică mă gândeam la verișoara mea, moldoveancă măritată cu un oltean pe malul Jiului, dar asta e o altă poveste. Deci, când am plănuit să mergem în Târgu Jiu primul gând a fost la ansamblul marelui sculptor. Însă, oraşul ne-a surprins și cu clădiri interbelice şi monumente minunate. Apoi, am dat o fugă la Hobița, satul de unde a plecat Brâncuși să cucerească mapamondul.
De cum am ajuns în Târgu Jiu, am mers glonț la Coloana infinitului sau Coloana fără sfârșit sau Coloana sacrificiului infinit după cum îi pică fiecăruia bine să-i zică. S-a scris mult despre Coloană, s-au făcut jdemii de fotografii și, totuși, realitatea bate orice, iar trăirile mele au fost… la înălțime. Întâlnirea face to face cu coloana m-a copleșit. M-am simţit nu doar pitică, deh, coloana măsoară aproape 30 de metri, dar mai ales neînsemnată în faţa monumentului. Construcţia este plină de simboluri, fiecare critic sau apropiat al sculptorului insistând că ştie la ce s-a gândit Brâncuşi, care refuza să vorbească despre operele sale, zicea că a dat o ghicitoare şi n-avem decât să o descifrăm. Coloana este formată din 15 romburi de fontă de câte 1,8 metri, plus baza și vârful, reprezentate de câte un semi-element – primul dă impresia că ar creşte din pământ, iar cel din vârf că s-ar putea continua la infinit.

Operele brâncușiene sunt dispuse pe un ax numit Calea Eroilor ce străbate centrul oraşului pe o distanță de un kilometru şi jumătate și care porneşte de la Coloana fără sfârșit spre Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Poarta Sărutului şi ajunge la Masa Tăcerii, pe Aleea scaunelor.

Ansamblul ridicat pentru a marca sacrificiul eroilor din Primul Război Mondial a fost comandat de Comitetul Ligii Femeilor Gorjene prezidat de Arethia Tătărescu, soţia lui Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul României la acel moment.
Am trecut pe lângă Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel şi ne-am îndreptat vijelios către Poarta sărutului construită din travertin de Banpotoc – ca marmură poroasă. Mă aşteptam să fie aglomerat, că doar e unul dintre cele mai populare locuri şi aici vin toate cuplurile de îndrăgostiţi să-şi declame iubirea, miresele să se pozeze pentru albumul de nuntă, iar de Valentine’s Day primarul oficiază căsătorii pe bandă rulantă. Dar, nu, la Poarta sărutului era linişte. Poate pentru că nu am mers în weekend sau din cauză de pandemie?

Am trecut pe sub poartă, i-am dat roată, am privit-o cu ochii mari, apoi mijiţi, am ridicat o sprânceană, apoi încă una. Ce-a vrut, dom’le, Brâncuşi să zică? Trecerea spre o altă lume, iar sărutul de pe stâlpi sunt ochii care privesc spre interior? Poarta Raiului, Arcul de triumf al biruinţei soldaţilor? Sau are dreptate doctorul Traian Stoicoiu – fiul lui Matei Stoicoiu, fost coleg de clase primare cu Brâncuşi -, care susţine că monumentul s-ar fi numit de fapt Întregirea neamului iar sărutul ar reprezenta unirea şi stâlpii numărul regiunilor care s-au alipit României?! Sincer, eu prefer interpretarea că ar fi două fiinţe îmbrăţişate, din profil, doi îndrăgostiţi cum ar veni, deşi ansamblul este unul funerar, Brâncuşi reluând în multe lucrări tema sărutului şi a triumfului dragostei asupra morţii!
Am străbătut cu paşi mărunţi Aleea Scaunelor şi ne-am „aşezat” la Masa tăcerii, „alături” de cei 12 apostoli. 🙂 Cele 12 scaune din jurul mesei pot fi cei 12 Apostoli sau cele 12 neamuri ebraice ori cele 12 zodii, dar cred că Brâncuşi, ca un ţăran autentic, s-a gândit la Apostoli! Lucrată în travertin, monumentul poate reprezinta cina dinaintea confruntării la care soldaţii urmează să participe, iar timpul este măsurat în clepsidrele-scaune. Totul curge în tăcere! Timpul, gândurile, râul din apropiere…




P.S. E interzis să atingi Masa, așa că eu am stat lângă ea, iar Smără s-a poziționat în același plan. 😉
Ansamblul brâncuşian domină oraşul, fără a fi însă unica atracţie! Alături de o prietenă-ghid, o combinaţie ideală pentru orice loc, am descoperit un oraş cu un aer interbelico-comunisto-hollywoodian, cu accente ale contemporaneităţii sălbatice pe care o trăim. 🙂

Cu ochii după frumoasele clădiri vechi, era să calc în picioare celebrităţile fără a le vedea. Adică Aleea celebrităţilor – mândria localnicilor,unde şi-au găsit loc nu doar Constantin Brâncuşi, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, Arethia Tătărescu sau actriţa Elvira Godeanu, ci şi Tudor Arghezi şi Sergiu Nicolaescu. Mai sunt multe alte nume pe alee, însă cunoştinţele de cultură generală ne-au fost depăşite căci, se pare, oamenii sunt prea celebri ca să existe nişte explicaţii şi pentru nişte inculţi ca noi. Ia să vă văd, fără să căutaţi pe Google, da?, ştiţi cine au fost: Victor Daimaca sau Francisc Milescu, Nicolae Hasnaş sau Pompiliu Marcea? Aud? Ei, iac-aşa, ne mai îmbogăţim cultura generală şi aflăm de pe sfântul Internet că primul a fost astronom iar două comete îi poartă numele, al doilea a fost avocat şi primar al oraşului şi a întemeiat teatrul urbei, Nicolae Hasnaş a fost medic şi a modernizat spitalul local, a fost de asemenea senator de Gorj şi cel care a înfiinţat primul orfelinat din ţară, iar Pompiliu Marcea a fost critic şi istoric literar.

La capătul Aleei celebrităţilor, am ajuns în Piaţa Revoluţiei unde este amplasat şi Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu. Realizat în 1936 de Miliţa Petraşcu, considerată una dintre cele mai înzestrate sculptoriţe din secolul 20 şi care a lucrat o perioadă în atelierul lui Constantin Brâncuşi, monumentul-sarcofag conţine rămăşiţele eroinei din Gorj.

Tot în piaţa centrală este şi Catedrala Domnească, cu o frumoasă şi interesantă pictură exterioară. De altfel, lăcaşul mai este cunoscut şi ca Biserica filosofilor deoarece între chipurile zugrăvite se regăsesc cele ale lui Aristotel, Pitagora, Socrate, Hipocrate etc. Datând de pe la mijlocul secolului 18, biserica poartă hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril şi a fost ctitorită de doi negustori, aşa că i se mai spune şi Biserica Negustorilor sau Biserica de pe Jiu, căci râul trecea cândva prin faţa catedralei. Acum Jiul e la vreo 400 de metri, dincolo de Parcul Brâncuşi cu Masa tăcerii şi Poarta sărutului.

Ne-am plimbat pe malul Jiului, apoi l-am trecut pe Podul vechi, denumit de localnici Podul lui Ferdinand, care leagă oraşul de o insuliţă apărută ca urmare a lucrărilor hidroenergetice. Insula e un loc amenajat drăguţ, cu tot felul de opere de artă şi fântâni arteziene, un loc unde am avut un şoc: un grup de fete jucau elasticul în loc să stea nu nasul în tablete sau telefoane! Ce o fi cu copiii de aici, s-o fi terminat Internetul? 🙂



Vechiul Pod datează din 1897 şi a fost realizat de doi ingineri francezi, Dayde şi Pille, renumiţi pentru realizarea planurilor Marelui Palat (1900) şi a viaductului Bir-Hakeim (1905) din Paris. Iniţial, podul avea 128 de metri şi era amplast 500 de metri mai în aval, fiind mutat aici în 1994 după ce… l-au tăiat! “Imposibil, era monument”, o să ţipe unii! Aşa, şi? Nu încăpea, nene!, ce nu înţelegi?, nu încăpea pe noul amplasament şi oraşul avea nevoie de un pod nou, din beton şi cu patru benzi. Booon, deci podul vechi a fost tăiat iar surplusul aruncat pe dig, şi cu asta basta! Sunt curioasă ce or fi răspuns autorităţile locale firmei franceze care, atunci când se apropia expirarea garanţiei de 100 de ani dată de ingineri, a trimis o notificare: alo, români, vă iese podul din garanţie. Doar că, hăhă, situaţia era deja rezolvată româneşte. Mă rog, atât cât a rămas e foarte frumos şi util, în continuare!

În scurtele perioade în care a coordonat lucrările monumentelor (1937-1938), Constantin Brâncuşi a locuit în „Casa Gănescu”, o frumoasă clădire în stil neoromânesc ce a aparţinut, pe la 1790, lui Barbu Gănescu, care făcea parte din Divanul Ad–hoc al Țării Românești în anul 1857, ca deputat al orașului. Apoi, în 1925 a fost cumpărată de Constantin Bălănescu, director la Băncii Comerciale Craiova, consilier orășenesc, primar al orașului și senator. În 1948, imobilul a fost rechiziționat de stat, iar din 1950 până în 1989 a fost sediul Casei de oaspeţi ai Partidului Comunist Român. După 1989, moştenitorii au recâştigat imobilul şi l-au vândut autorităţilor locale.

Dar Casa Gănescu nu este singura clădire care ne-a oprit în mijlocul drumului! Clădirea prefecturii actuale, ca şi cea a vechii prefecturi – azi, Muzeul Judeţean – sau a Colegiului Tudor Vladimirescu şi alte câteva case boiereşti m-au făcut să mă gândesc că nu e chiar aşa rău să laşi un oraş din Moldova şi să te muţi în Târgu Jiu, cum a făcut verişoara mea! 🙂 Cel puţin centrul oraşului e foarte frumos, iar ansamblul brâncuşian e unic în lume, aşa încât Târgu Jiu merită o vizită de cel puţin câteva ore!


Am dat o fugă şi la Hobiţa, să vedem casa memorială a maestrului! Dar n-a prea fost să fie. Adică, am găsit casa-muzeu, dar nu e cea originală, că aia nu mai există. Sau există, dar e o adunătură de lemne! Prin 1970, autorităţile comuniste au cumpărat o casă asemănătoare, au mutat-o în curtea familiei Brâncuşi şi au amenajat-o ca să-şi facă turistul o idee cum era pă vremea copilăriei sculptorului. Doamna ghid ne-a povestit despre familia Brâncuşi şi împărţirea averii părinteşti. Satul e plin în continuare de urmaşi ai fraţilor celebrului sculptor. Tatăl Brâncuşi era bogat şi cei şase copii au avut ce moşteni. Doar că, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, împărţeala pare că n-a convenit tuturor. Adică, urmaşii au pus într-o căciulă bileţele cu averea familiei, iar casa a primit-o sora lui Constantin, Eufrosina. Aici, memoria colectivă se împarte: unii spun că, după ce unul dintre fraţi a fost nemulţumit, în mod întâmplător, casa a luat foc şi cele câteva bârne salvate au fost mutate de Eufrosina şi încorporate în casa ei; alţii, că de fapt sora a cumpărat de la fraţi casa şi a mutat-o pe lotul care i-a revenit. Cert e că, atunci când comuniştii au revenit la sentimente mai bune faţă de Constantin Brâncuşi şi au decis să amenajeze un muzeu, urmaşii Eufrosinei n-au vrut să cedeze casa, aşa că a fost adusă una identică cu cea a familiei, ba chiar construită de Radu Nicolae Brâncuşi, tatăl sculptorului.




Aşa că, deşi nu e casa copilăriei, vizita la Hobiţa a încheiat într-un mod idilic plimbarea noastră pe urmele lui Brâncuşi.