În Banat, în apropiere de Clisura Dunării, sunt câteva sate cehești care au reușit să treacă proba timpului, să-și păstreze limba și să rămână autentice timp de sute de ani. Gârnic e cel mai mare dintre cele șase sate unde cehii sunt majoritari, deși sunt mai puțini de la an la an. Dacă la începutul anilor ‘90 erau în jur de 1000 de familii de cehi, acum mai sunt vreo 100, după cum ne-a povestit doamna Marușka, pe care am găsit-o în fața casei. Tot în Gârnic sunt și câteva mori de apă, vechi și ele de sute de ani, care deși funcționale nu prea mai macină, dar atrag turiști. De altfel, și pe noi tot morile ne-au făcut să ne abatem din drum.
Cum eram noi pe Clisura Dunării și ne minunam de „ce frumoasă-i țara noastră!”, „de parcă am fi Grecia sau Muntenegru” – zicere by Smără -, zărim cu coada ochiului câteva panouri care anunță niște ansambluri de mori la 3 sau 5 km. N-am apucat să vedem tot ce scria că am și virat brusc la dreapta spre satul Gornea. Apoi alte indicatoare spre mori n-am mai găsit, dar am continuat să le căutăm și, tot mergând, după vreo 15 km am ajuns la Gârnic, despre care știam că e un sat de cehi. Drumul nu e asfaltat și ne-am tot întrebat cum ajung turiștii aici. Anticipez puțin ca să răspund: vin pe cealaltă parte, dinspre Moldova Nouă, pe unde e mai scurt și e și asfaltat.
Anyway, deși pentru români nu e un loc turistic precum Capul lui Decebal de pe Clisura Dunării (unde n-am avut loc nici măcar să oprim), la Gârnic ajung anual în jur de 6000 de turiști, majoritatea cehi! Și, pe lângă atmosfera și tradițiile aparte, satul are și câteva mori de apă. Uraaa, finally, vom reuși să vedem unele, că de jumătate de zi tot căutăm!
De cum am intrat în sat, am stat geană după mori. Și, da, le-am văzut pe toate cele patru câte sunt în sat. Sunt din lemn, au jgheaburile curățate iar roțile de piatră sunt pregătite să se miște pentru a măcina grâne. Chiar arată foarte bine și ne gândim că localnicii la întrețin minunat de atâtea generații. Aflăm apoi însă că de fapt taman ce au fost restaurate de niște voluntari, care le-au curățat și refăcut acoperișurile! Însă, deși acum sunt gata să-și intre în rol, localnicii nu prea se înghesuie să le folosească.
Cel puțin așa ne-a zis doamna Marușka, pe care am găsit-o la poartă și am descusut-o de una, de alta.
– Animale nu prea mai sunt, făină și altele luăm de la magazin… nu prea mai mergem la moară!, ne zice ea într-o română perfectă, dar cu un accent străin.
– Vorbiți cehă?, întrebăm noi.
– Păi, da, suntem cehi. Noi acasă vorbim doar cehă.
De altfel, și copiii de lângă ea tot în cehă se consultă înainte de a ne răspunde la câte o întrebare.
La școala din sat, frumos renovată și ea, mai învață doar 5 copii, pentru că tot mai multe familii aleg să plece în Cehia, iar tinerii să rămână la orașe după ce termină studiile.
De ce ați revenit din Cehia?, vrea Smără să știe.
– Noi suntem născuți aici. Suntem la a șaptea generație. Iar de rămas am rămas din obișnuință, că altfel nu știu de ce. Au plecat mulți și în perioada comunistă, dar mai ales după 1990, și sunt bine acolo… Mai suntem cam 100 de familii din peste 1000 câte eram în anii ‘90.
Pe poarta ei scrie Ubytovani Marușka ceea ce aflăm că înseamnă Cazare la Marușka, pentru că are camere de închiriat.
– Şi acum, am două doamne din Constanţa. Erau în zonă, au aflat de sat şi au venit să-l vadă, ne spune doamna Maruşka. Dar anul acesta sunt puţini turişti din cauza pandemiei, în alţi ani veneau autocare pline cu turiști din Cehia.
Așa se face că satele cu cehi din Banat sunt mai cunoscute în Cehia decât în România, iar agenţiile de turism ceheşti se ocupă de promovarea lor. În plus, mulţi cehi şi-au cumpărat case de vacanţă în Gârnic şi în celelalte cinci sate ceheşti: Sfânta Elena, Ravensca, Bigăr, Eibenthal sau Şumiţa. De altfel, în Gârnic am observat că cele mai multe maşini din faţa porților au număr de Cehia. Totuşi, sunt şi turişti români care vin să guste farmecul locului. În faţa pensiunii din sat erau parcate maşini cu numere de Galaţi, Bucureşti, Ilfov sau Dâmboviţa.
Băiatul cel mare al doamnei Marușka locuiește în Timișoara dar acum e în vizită acasă și ne povestește despre Festivalul Banatului, organizat în Eibenthal de doi tineri cehi care şi-au cumpărat case acolo, ba au şi o fabrică de bere. E un festival la care an de an vin sute de tineri din Cehia, astfel că, din 2017, organizatorii au reuşit să pună la cale un transport special pe calea ferată din Cehia până în Oraviţa. Un tren care nu încape în nicio gară și care a intrat în istorie ca cel mai lung din Europa de Est cu jumătate de kilometru lungime și 1300 de pasageri!
Cum au ajuns cehii în această zonă? Păi, au venit în mai multe valuri, între 1823 şi 1828, primii tentaţi de un negustor de lemne pe nume Magyarly, care le-a promis control asupra oricărui teren din Banat dar care nu s-a ţinut de cuvânt, ceilalţi pentru a servi în regimentele de grăniceri din regiune. Cehii din Banat au fost printre ultimele populaţii colonizate de Imperiul Habsburgic. Peste 2000 de cehi s-au repatriat după Al Doilea Război Mondial, dar mulţi au ales să rămână. Însă, după 1990 depopularea satelor ceheşti s-a accentuat.
Într-un final, ne-am bucurat că nu am găsit morile anunțate de panoul din drumul național, altfel n-am mai fi ajuns la Gârnic și n-am fi descoperit acest loc minunat.
