Un sat construit în trepte, în care acoperişurile caselor sunt grădinile celor de deasupra. Sau trotuare. Un sat care pare desprins dintr-un joc de Lego! Uraman Takht este satul dintr-o frumoasă vale de-a lungul râului Sirwan şi înconjurat de munții Zagros, la care am dorit să ajungem după ce am văzut o fotografie pe Instagram. Pur şi simplu am zis: „aşa ceva nu există”, trebuie să ne convingem cu ochii noştri că există!
După un drum cu multe serpentine ac de păr, după ce am urcat şi am tot urcat, fiind convinsă că ajungem acolo unde se avântă vulturii!, deodată, după încă o curbă, în stânga noastră se deschide hăul! Un hău cu luminiţe! Uraman Takht, noaptea. E o imagine care ne opreşte brusc! În dreapta, doi soldaţi stau în faţa unei bariere care închide un drum înzăpezit, de altfel. Ăăăă, ce or păzi, o fi ceva strategic în zonă, oare ne lasă să facem poze? Acum, sincer, graniţa cu Irakul e fix dincolo de muntele din fața noastră, deci prezenţa soldaţilor e oarecum justificată. 😉
Smără iese din maşină, merge şi îi întreabă, ei dau din cap că da, putem face poze. Super! Repede, două-trei poze şi pornim, pentru că se întunecă tot mai mult, iar drumul face în continuare o multitudine de serpentine.
Situat în Kurdistantul Iranian, la 1450 metri altitudine, Uraman este ca un poem vizual. Armonie, linişte, dar şi îndrăzneală. Asta ne-a inspirat, când l-am privit dimineaţă. Valea râului Sirwan taie munţii, iar satul stă faţă-n faţă cu versantul ce începe să înverzească, deşi are încă vârfurile înzăpezite.
Casele construite pe o pantă foarte abruptă sfidează parcă legile gravitaţiei! Călcam pe acoperişuri, căci pe acolo era strada, şi mă întrebam: oare nu facem zgomot? Deranjăm? Mă rog, ai zice că e cam ca la bloc, cu vecini deasupra, dacă n-ar fi vacile care trec tot pe strada de pe acoperiş! Şi nu doar casele sunt fascinante în Uraman Takht, ci şi îmbrăcămintea localnicilor: bărbaţii poartă pantaloni cu craci foaaaarte largi sau un fel de salopetă, încinsă la mijloc cu un brâu lat şi un turban pe cap, în timp ce femeile au rochii şi eşarfe foarte colorate. De asemenea, unii bărbaţi poartă vesta cu coarne, o vestă ce seamănă cu o carapace – faranji este lucrată manual din piele de oaie sau capră şi lână, se poartă în anotimpul rece şi este tipică pentru cultura hawraman – hawrami se numeşte şi dialectul limbii kurde vorbit aici.
În timp ce privim satul, dintr-un unghi de unde putem cuprinde întreaga aşezare, suntem acostaţi de Hesan. Vobeşte engleză, ne invită la un pahar cu apă în casa de vizavi. Îi cunoaştem familia şi prietenii, facem poze, apoi ne întreabă dacă mergem cu ei la picnic! „În timpul zilei? Şi ramadanul?”, întrebăm năuciţi. „Călătorii, adică cei care sunt cu cel puţin 50 de km mai departe de casă, nu ţin post”, vine răspunsul lui Hesan. Deci, după ce zile în şir în care am mâncat pe ascuns, acum mergem la picnic! Luăm fiecare câte o cratiţă şi urcăm în maşini. După vreo 4 km, oprim, luăm iarăşi câte o cratiţă, un castron, pătură, cărbuni şi câte şi mai câte şi pornim să trecem un râu. Vă spun, picnicul în Iran ar trebui ridicat la rang de instituţie, atât sunt de bine organizaţi! Am apucat să facem grătarul şi să mâncăm rapid, înainte ca ploaia torenţială să ne alerge pe celălalt mal şi, uzi până la piele, să ne despărţim de Hesan şi ai lui.
Aşa s-a terminat vizita noastră în Uraman Takht, în Oraşul lui Ahura Mazda, dacă ne luăm după etimologia prezentată de unii: man – casă, pământ, Ahura – divinitatea suprem zoroastriană, cu alte cuvinte Casa lui Ahura, în timp ce takht – tron, în persană – subliniază rolul sfânt al locului. În zonă au fost, de altfel, descoperite focuri zoroastriene, semn că înainte de a trece la islamism, locuitorii erau adepţi ai acestei religii.
Sfânt sau nu, Uraman Takht este un loc magic pe care vă recomandăm să nu-l ocoliţi dacă ajungeţi în Iran.
