fbpx

Pasul Stelvio, un drum ca un ferăstrău la peste 2000 de metri înălţime

Pasul Stelvio, cel mai înalt drum asfaltat din Italia şi al doilea din Alpi, după Col d’Iseran din Franţa, este o provocare pentru orice şofer şi un Everest pentru ciclişti. După ce am mers pe Transalpina şi Transfăgărăşan, am zis că ceva mai spectaculos nu se poate – mai ales că şi băieţii ăia de la Top Gear au zis cam la fel despre Transfăgărăşan -, însă, cu tot patriotismul local, Stelvio le cam întrece.

Noi am parcurs traseul din Trafoi spre Bormio. Şoseaua ajunge la 2758 de metri altitudine – Col d’Iseran urcă la 2770 metri -, cu o diferenţă de nivel de 1871 de metri pe o parte şi vreo 1500 pe cealaltă, are cam 30 de kilometri şi 100 de viraje între cele două puncte. Drumul este îngust iar curbele atât de strânse că nu încap două maşini dacă se întâlnesc. Însă, virajele ascuţite le cam taie elanul vitezomanilor şi, ca să vă faceţi o idee, văzută de sus, şoseaua arată ca dinţii unui ferăstrău gata să-i taie pe şoferii furaţi de peisaj. Aşa că am oprit de câte ori am găsit loc, ca să ne putem bucura de view-uri, pentru că pe mine „acele de păr” mă „solicită” aproape mai mult ca pe Smără. El e un şofer excelent, pe mine însă curbele mă zdruncină rău… Prin urmare, în Pasul Stelvio am trăit intens fiecare viraj, fiecare întâlnire cu maşinile din sens opus, cu motocicliştii mereu grăbiţi şi gata de depăşiri nebune, cu bicicliştii care la vale zburau iar la deal trăgeau de parcă aveau un munte în cârcă! Din fericire, am avut noroc şi nu ne-am intersectat cu autobuzul care face curse regulate pe aici, l-am văzut pe traseu când eram deja sus şi a fost interesant să urmăresc de la distanță măiestria şoferului.

Apus

Vă vine să credeţi sau nu, această capodoperă la înălţime a fost construită între anii 1820 şi 1825, iar pentru comparație, Transfăgărăşanul nostru e din anii 1970!

Pasul Stelvio, cu drumul care şerpuieşte şi pantele stâncoase, e atât de wow, că odată ajunşi în vârf, la Stilfser Joch, ne-am pierdut privirile ba pe şosea, ba la piscurile înzăpezite şi am luat hotărârea să rămânem peste noapte aici! Să stăm şi să ne săturăm de privit, să vedem şi apusul şi răsăritul, să vedem marmotele pe care doar le auzeam din viteza maşinii. Şi, da, le-am văzut, nu la fel de multe ca în Pamir, dar destule, la cât de turistic e locul.

După o noapte în care am folosit pilota – veneam de la peste 35 de grade – şi ne-am gândit cu regret că o să ne fie dor de temperaturile din Pasul Stelvio, am pornit coborârea spre Bormio. Doar că după 3 kilometri, când am ajuns la graniţa cu Elveţia în loc s-o ţinem drept am virat la dreapta şi am trecut să vedem şi curbele elveţiene, pe principiul: „de ce nu, dacă tot suntem aici?” Sau cum ar zice Smără, hai că te-am dus şi în Elveţia. 🙂 Am trecut graniţa fără nicio întrebare, am coborât vreo 2 kilometri, dar nu ni s-a părut nimic deosebit: curbe, curbe, peisaj magnific…deh, ca-n Alpi (hahaha!), aşa că am revenit în Italia. În partea elveţiană şoseaua străbate Pasul Umbrail, aflat la 2505 metri altitudine şi socotit cel mai înalt din Elveţia.

Răsărit

La început drumul spre Bormio ni s-a părut mai puţin spectaculos ca urcarea, însă a apărut o cascadă, apoi încă una, iar peisajul ne-a „obligat” pur şi simplu să facem pauze de extaziere. 🙂  În concluzie, n-aş putea alege o parte şi, dacă ar fi să mai mergem o dată, aş face din nou tot drumul de la Trafoi la Bormio sau invers. Însă visul lui Smără este să facă Pasul Stelvio cu bicicleta, pentru că, o dată pe an, în ultima sâmbătă din august sau prima din septembrie, traficul e închis pentru maşini şi şoseaua este rezervată exclusiv bicicliştilor. Aşa că următoarea poveste despre Pasul Stelvio va fi din şaua bicicletei.

Coborârea spre Bormio
Un Lamborghini

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram