Signaghi (sau Sighnaghi), numit şi oraşul dragostei şi al vinului, ne-a făcut să ne simţim ca şi cum am fi în Italia, deşi eram la doar 75 de km de Tbilisi. Cu zidurile sale lungi de peste 4 km, străzile pietruite, cu acoperişurile de ţiglă roşie şi numeroasele turnuri ale zidului de apărare sau ale bisericilor şi ceasului public, Signaghi are un neaşteptat aer mediteranean.
Încă dinainte de a ajunge, am zărit printre copaci ţiglele roşii ale caselor, o imagine care ne-a făcut să ne întrebăm dacă mai suntem în Georgia sau am ajuns în Toscana.
Am parcat chiar la intrarea în oraș și am pornit nerăbdători în explorare. Citisem că e un oraş superb, dar na, am zis că-i marketing. Totuşi, nu, până şi pe noi, nişte sceptici ale locurilor prea turistice, Signaghi ne-a făcut să zicem: da, dom’le, e frumos rău.
Am luat-o voiniceşte pe străzile pavate cu pietre de râu, dar din doi paşi am ajuns în centru, în fața primăriei, unde erau multe tarabe cu tot felul de obiecte tradiționale care mai de care mai colorate. Shopping, shopping, am zis iute şi am uitat de superbul oraşul. Aș fi cumpărat orice, dar nu mă puteam hotărî ce să iau mai întâi: papuci sau șoșoni de lână, nişte şosete tricotate sau o căciulă poate? E greu să alegi ceva de lână, fie ea şi colorată, când afară sunt aproape 40 de grade. 🙂 Ok, hai că mă mai gândesc, poate vine iarna între timp şi, oricum, sigur mai găsesc și în altă parte.
În apropierea primăriei ne oprim în faţa de Memorialul Războiului, un monument din epoca sovietică, un perete cu basoreliefuri războinice şi numele localnicilor care şi-au pierdut viaţa în Marele Război pentru Apărarea Patriei, aşa cum este numit Al Doilea Război Mondial de către toate ţările din fosta URSS. Nu înţelegem nicio literă din alfabetul georgian, dar pricepem ideea. 😉
Ne îndreptăm apoi către vechiul zid şi găsim un turn în care se poate urca. Dacă-i de urcat şi de un view panoramic, suntem primii. Aşa că ne avântăm pe scări, iar după câteva trepte, surpriză!, ajungem într-o biserică. Chiar dacă ştiam că există o biserică într-un turn, tot neaşteptat a fost, căci am ratat marcajele turistice care să ne ghideze. Într-un fel, e mai simpatic aşa, să descoperim singuri. Deci, în turn e Biserica St. Stephen, un lăcaş foarte mic şi simplu, însă din turnul clopotniţei am avut o perspectivă bellissima asupra împrejurimilor.
Pe oricare străduţă ne-am plimbat, am dat de aceeaşi combinaţie de cărămidă, țiglă roşie şi pietre de râu folosite atât la case, cât şi la ziduri şi pavaje, care ne duce cu gândul la o zonă mediteraneană. Doar marfa vânzătorilor de suveniruri înşirată pe jos sau pe măsuţe cu picioare scurte îmi reaminteşte că suntem în Georgia şi că, apropo, trebuie să cumpăr şi eu ceva. Aşa că, din noianul de culori, îmi aleg cu mare greutate o pereche de papuci de lână, iar acum mă simt pregătită să aştept iarna. 🙂
Din când în când, liniștea era spartă de câteva ATV-uri cu care unii întreprinzători încercau să-i momească pe turiștii dornici să vadă orașul fără să obosească. Deşi, după părerea mea, tot farmecul e să baţi la picior străzile pietruite, mai ales că Signaghi e mic, nu e ca şi cum ţi-ar trebui picioare de maratonist.
