David Gareja este un complex monahal rupestru din Georgia, fondat în secolul 6. Aflat la 75 de kilometri de Tbilisi (capitala Georgiei), dar la 300 de metri de Azerbaidjan, complexul este vegheat atent nu doar de Dumnezeu, ci mai ales de grăniceri. De altfel, o parte a mănăstirii ortodoxe este pe teritoriul vecin și azerii au ridicat pretenții asupra ei, dar din motive strategice, nu religioase, căci peste 95% dintre azeri sunt musulmani. 🙂
Așadar, la marginea Podișului Iori, pe versanții semiarizi ai Muntelui Gareja, se află David Gareja, complexul de mănăstiri medievale care în urmă cu sute de ani avea în jur de 5000 de chilii. Întemeiată de călugărul asirian David Garejeli, care s-a stabilit într-o peșteră de aici, mănăstirea a trecut prin multe momente dificile de-a lungul istoriei sale. Și dacă a rezistat atacurilor mongolilor sau perșilor, de exemplu, tăvălugul bolșevic i-a fost fatal, iar după 1921, după ce aceștia au preluat puterea, mănăstirea a fost închisă și redeschisă abia după destrămarea URSS și independența Georgiei.
Am ajuns la David Gareja după-amiază, când soarele nu mai dogorea, ba chiar au căzut și câțiva stropi de ploaie. Dar înainte de a vizita complexul, am oprit la Oasis Club din Udabno, un fel de Vama Veche locală, doar că la munte, într-un ţinut de vis. Nu doar că eram flămânzi, dar Smără era epuizat după ce zeci de kilometri a ocolit mii de gropi, pentru că, după ce am părăsit șoseaua principală, drumul a fost de la prost la foarte prost. Anyway, restaurantul este ţinut de nişte polonezi, aşa că au un meniu georgiano-polonez, cu unele tocane fiind asemănătoare cu ale noaste. Au şi hostel, deci, dacă vă place zona, aveţi unde vă caza. Noi doar am mâncat și am pornit spre David Gareja.
Dacă șoseaua până la Udabno a fost execrabilă, după, ea a dispărut cu desăvârșire. Dar o fi special lăsată așa, să se asigure că nu ratăm peisajul selenar, cu dune roșii care în lumina apusului deveneau sângerii, „pătate” de verdele ierbii de mai. Am oprit și am zis: wow, suntem în “Star Wars” sau “Dune”! Însă la capătul drumului nu era o navă spaţială, ci David Gareja, un loc fabulos, inclus de National Geographic în top 20 al celor mai frumoase locuri fotografiate.
Pentru că am ajuns spre seară, eram singuri într-o liniște profundă. Nu mișca nimic, timpul părea că s-a oprit acum multe secole! Am urcat spre vechile peșteri și spre biserici, dar care erau închise, apoi am luat-o spre mănăstire. Ne simțeam ca și cum am fi fost singurele vietăți într-o lume împietrită.
În această nemișcare, ne-am trezit deodată lângă chilii cu scaune și papuci la uși. Așa cum ziceam, mănăstirea este una activă, dar acestea au fost primele semne că nu suntem singuri… pe lume. Până să ne dezmeticim şi să ne retragem, a apărut un călugăr care ne-a arătat că ajunsesem în partea interzisă.
„Am urcat să fotografiem mai bine curcubeul”, i-a zis Smără, pentru că pe cer apăruse un semicerc aproape perfect, un curcubeu magnific, cum rar am văzut. Ba, la un moment dat, s-a ivit timid și un al doilea!
„God! ”, a mai șoptit Smără arătând spre cer. Uşor sceptic, călugărul a vrut să vadă poza şi abia apoi a plecat. Poate a vrut să se asigure că nu am fotografiat granița?! Nu știm, că n-a fost prea vorbăreț.
În acest peisaj uluitor, lângă aceste grote săpate în stâncă, am trăit unul dintre acele momente în care chiar mi-aș dori ca timpul să se oprească în loc, iar eu să rămân acolo. Dar n-am rămas, că mai avem multe de văzut și de povestit. 🙂
