Pamir Highway. Epilog.

Lăsăm în urmă Karakol, ultima localitate de pe drum, și, pe măsură ce ne apropiem de vama tajică, vremea se schimbă și devine ciudată. Se lasă o ceață subțire, prin care se vede totuși soarele în urma noastră, în timp ce ninge abundent și cu fulgi mici, iar temperatura scade la 0 grade.

Vreme ciudată

Trecem pe lângă un mini-monument care înfățișează un iac și care îi anunță pe cei care fac drumul invers că au intrat în raionul Murgob, și ajungem în vârf de munte, în fața unei bariere.

În dreapta și în stânga sunt două barăci, dar nici țipenie de om. Cobor din mașină și mă aștept să iasă cineva de undeva să-mi spună ce să fac. Și, da, la ferăstruica celei din dreapta se ițește un cap de vameș, care îmi face semn să mă apropii, apoi trage un scuipat printre dinți. E îmbrăcat în haine de casă și poartă șlapi.

Vama tajică. Baraca 1.

Verifică actele și mă trimite la cealaltă baracă. Aici, deschid o ușă metalică atât de subțire că am senzația că o să rămân cu ea în mână. Înăuntru, într-un aer închis și cald, e un pat pe care stă cineva și se uită la televizor, în mijlocul camerei e o sobă metalică din care iese un burlan și dispare undeva în tavan, iar la un birou de lemn vechi stă altă persoană, care îmi cere actele mașinii. Le verifică și le ștampilează, apoi încearcă să obțină de la mine 16$ pentru nu-știu-ce taxă, dar îi spun că ultimii bani i-am cheltuit în Karakol. Îl întreb ”la mișto” dacă pot plăti cu cardul, dar el zâmbește înțelegându-mi persiflarea, îmi urează drum bun și mă trimite la ultima baracă, la controlul final.

Aici, sunt 3 soldați (dintre care unul înarmat cu o pușcă) și superiorul lor. Sunt blazați, dar oarecum se bucură că mă văd, fiindcă venirea noastră i-a scos din monotonia zilei. Soldatul care deține pușca îi arată ofițerului că ceva nu funcționează la ea. În încercarea de a o repara, îndreaptă țeava și spre mine, iar eu nu schițez niciun gest, ci doar mă rog ca încărcătorul să fie gol. (aici voiam să inserez un paragraf în care să creez suspans și la capătul căruia să nu știi dacă am fost ucis în misiune turistică sau nu, dar, din fericire, încărcătorul chiar era gol) 🙂 Ei îmi pun întrebările uzuale (de unde sunteți, unde vă duceți, cum vi s-a părut Tajikistanul), iar eu răspund în glumă. Soldații râd, dar superiorul încearcă să rămână sobru. Încep să cânt un cântec pe care îl cântase el mai devreme. Mă rog, să imit versurile, căci erau în tajică (era ceva cu dușman și cu Tajikistan), dar asta îi face pe soldați să râdă în hohote, iar pe ofițer să zâmbească, în sfârșit. Mă întreabă dacă am venit aici pe autostrada de la Dușanbe sau cu metroul. Din nou râsete. În această atmosferă destinsă, ne despărțim prieteni, chiar dacă îmi refuză propunerea de a ne face o poză de grup.

De aici și până la vama kârgâză, urmează (știm din două surse) cei mai îngrozitori 18 km de drum din lume. Este no man’s land, porțiunea dintre vămi, care de obicei nu aparține nimănui. Așa că nimeni nu o întreține. Sunt în continuare 0 grade, ninge mărunt, ceața a umplut tot cerul, drumul coboară în serpentine pe un drum pe care și o căruță s-ar rupe în bucăți. Nu doar că nu e asfalt (ăsta a dispărut acum vreo 10km), dar nici drum nu prea e!

”Drum”

Trecem inclusiv prin albii de râu și ne întrebăm cum au reușit să urce cei doi bicicliști pe care i-am întâlnit mai devreme. Ah, cred că am omis să spun ceva: într-un moment de plictiseală, ștergătoarele de parbriz s-au sfătuit și au decis că, mașina având prea puține probleme, ar fi bine să cedeze și ele. Să-și rupă pe alocuri cauciucul care ștergea parbrizul, iar furtunul care aduce lichidul de spălare să și-l găurească cu bestialitate, antrenându-mă astfel într-un deosebit de amuzant joc de-a ghicește unde-i drumul, fraiere! 🙂

Eu, jucând rolul de ștergător de parbriz.

La capătul celor mai lungi 18km pe care i-am parcurs vreodată, ajungem la vama kârgâză. După ce ne sunt verificate pașapoartele, suntem trimiși într-un birou din clădirea vecină, unde vameșul care ne deschide ușa, în șlapi și el, ne spune ceva în rusă, indicând spre picioarele noastre. Laura înțelege prima că, de fapt, el ne roagă să ne descălțăm la intrare. Norocul lui e că ciorapii ăștia îi port de doar două zile (știi ce greu ne e să spălăm rufe?), iar norocul meu e că nu au găuri la degete (am uitat ața neagră acasă). 🙂 Se completează documente, timp în care văd pe dulapul de alături, plin cu abțibilduri de la călătorii care au trecut pe aici, vreo 3 ale unor grupuri de români. Și în momentul ăla se umflă în mine pipota naționalistă și mă bucur atât de mult că suntem printre călătorii lumii, că îmi vine să dau din coadă. 🙂

Vameșii sunt amabili. Termină toată hârțogăreala și ne urează și ei drum bun, plus să nu uităm să ne luăm pantofii de la ușă. 🙂

Suntem oficial în Kârgâzstan. În spatele nostru sunt niște șaptemiari înzăpeziți, printre care ne-am strecurat noi în ultimele 5 zile, în față este o câmpie plată cu un drum drept, la capătul căruia se zăresc luminițele primului oraș kârgâz, Sarî Taș. Șeptoiu a reușit. Șeptoiu ne-a trecut munții. Nu fără emoții, dar stau și mă gândesc că nimic, absolut nimic din viața asta nu am obținut fără o considerabilă doză de incertitudine în prealabil. Și e bine așa. 🙂

După acest orășel, ajungem la Oș. Este al doilea oraș din Kârgâzstan ca număr de locuitori, și aici ne-am propus să găsim un ”doctor” pentru Șeptoiu. Găsim unul și ne prezentăm la el cu pacientul. Conform sfatului lui Sorin, trebuie să facem întâi o diagnoză computerizată, ca să vedem care e problema, apoi să decidem ce cale apucăm. Așa și facem. Mergem la Tadik, un tânăr foarte amabil (și mai și vorbește engleză!), care se insinuează cu un aparat în mintea Șeptoiului și care ne comunică diagnosticul: filtrul de particule este înfundat. Eu, cu un zâmbet idiot, îi răspund: ”ce bine că-i doar atât, hai să-l curățăm!”. 😀 Nu, de fapt Sorin mă pregătise pentru scenariul ăsta, iar soluția dată de el era înlocuirea filtrului. Problema este că în Kârgâzstan aproape nimeni nu are Volkswagen și absolut nimeni Volkswagen Transporter T5. Prin urmare, piese pentru el nu se găsesc decât pe comandă. Cel mai repede – din Rusia. Iar filtrul costă în jur de €1.500, sumă cu mult peste bugetul nostru de călătorie. O sumă mai rezonabilă, însă, este cea pentru planul B, propus de Tadik: eliminarea temporară a filtrului. Sorin nu agrează soluția asta, dar nu avem de ales. O vizită la mecanicul auto Vladislav ne lasă cu $250 mai puțin în portofel, dar în 2 ore ieșim pe porțile service-ului cu Șeptoiu fără nici-un-martor-aprins-la-bord și cu asigurări că până la București nu vom avea nicio problemă. Iuhuuuuu! Călătoria poate să continue!

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.

2 Replies to “Pamir Highway. Epilog.”

    1. Ne-am întors acasă, acum încercăm să ne strecurăm printre activitățile cotidiene și să ne facem timp să mai scriem despre călătorie. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *