Categories
Kârgâzstan

Primele impresii din Kârgâzstan

“Suntem 40” așa s-ar traduce numele Kârgâzstan, adică cele 40 de triburi unite de eroul epic Manas, după cum zice mitul fondator. Kârgâzstan e acel loc unde iurta e casă, un loc unde se păstrează tradițiile nomade și singurul din Asia Centrală unde se mai practică răpirea miresei la propriu. O țară unde ești mai tot timpul cu capul în nori, altitudinea medie fiind de peste 2700 de metri (iar cel mai înalt vârf, la 7439 de metri), o țară cu lacuri la înălțime de o frumusețe uluitoare, o țară unde laptele de iapă fermentat – kâmâz – e băutură națională.

După cinci zile în Pamir Highway și o trecere de graniță off-road, vedem din nou verde în fața ochilor. Am avut cinci zile pline de aventură, cu un peisaj superb, cu marmote, cu copii frumoși, dar, odată ajunsă în Kârgâzstan, am realizat cât de mult mi-a lipsit culoarea verde. E ciudat cum, odată cu trecerea graniței, peisajul se schimbă brusc!

Apar primele iurte iar noi suntem ca niște copii care au o nouă jucărie! Oprim să admirăm peisajul verde, alergăm să facem poze iurtelor, să ne împrietenim cu localnicii, oferim bomboane copiilor, vrem să cunoaștem o nouă cultură. Familiile kârgâze de păstori continuă să fie nomade, adică să se mute în funcție de anotimp și temperaturi. Iar noi am ajuns în iunie și am nimerit în plin proces de transhumanță, ceea ce e o experiență fantastică.

Transhumanță

Șoseaua de o bandă se strecoară printre munți și văi, ne simțim ca pe o pistă de raliu cu curbe strânse și foarte strânse, dar, slavă Domnului, asfaltul e impecabil! După Pamir Highway, drumul e ca o mângâiere.

Trecătoarea Taldâk, 3.615m
Așa se spală covoarele în Kârgâzstan

La un moment dat, după o curbă, dăm de multe mașini parcate pe margine. Câteva iurte, un monument și foarte mulți oameni. E clar, sărbătoresc ceva. Hai și noi!

Bărbații poartă cu mândrie o căciulă ciudată pe care n-am mai văzut-o până acum, la iurte sfârâie grătarele, afișele anunță că se vinde kâmâz, dar noi nu avem încă niciun som kârgâz (moneda locală).

Urcăm pe tăpșan spre statuie, ca să avem o vedere de ansamblu și să găsim o explicație despre acest loc.

Turiști?, ne întreabă un domn. Și o cheamă pe Asel, fiica sa, care se dovedește o bună vorbitoare de engleză.

A studiat în SUA, e măritată cu un kazah și urmează să plece în Germania, unde soțul ei are un job. Aflăm că monumentul e ridicat pentru stră-stră-stră și tot așa bunic – om important pentru comunitate, iar oamenii vin o dată pe an să-și arate respectul participând la diferite activități. Dăm și noi puțin cu pensula pe gard în timp ce Asel ne povestește despre Kârgâzstan, despre societate, situația politică, relația cu Rusia etc. Față de celelalte foste republici sovietice, unde președinții par veșnici în ciuda statutului democratic pretins, în Kârgâzstan, din 1991 până acum, au fost două revolte care s-au soldat cu fuga conducătorilor acuzați de corupție. Aha, deci vom întâlni o democrație reală? Asel face tot timpul comparație cu Kazahstanul, țară pe care o cunoaște bine prin căsătorie, și pretinde că, spre deosebire de vecinii lor, kârgâzii sunt mai puțin nostalgici după URSS, deși cei în vârstă spun că “pe vremea aia era mai bine” – oare unde am mai auzit noi asta!? 🙂 Dar, oricum, în Kârgâzstan situația politică e mult mai bună și oamenii sunt mai liberi decât în Kazahstan, unde guvernul controlează și blochează accesul la rețelele sociale, ne zice Asel. Ne dăm seama din discuție că, în ciuda mariajului său, relațiile dintre kârgâzi și kahazi nu sunt cele mai frățești și o întrebăm de ce. Cică pentru că fiecare se consideră superior și mai vechi ca celălalt, un fel de cine-i tare în zonă! Din cauza asta nici căsătoriile mixte nu sunt văzute cu ochi buni, dar că rudele ei doar au glumit pe seama faptului că nu a găsit un kârgâz bun de soț, însă ea e un caz aparte. Cu socrii pare să fie relația tipică de noră-soacră, adică ai ei sunt buni și democrați, ai lui nostalgici după URSS și vremurile comuniste…

Asel și eu

Despre femeile kârgâze citisem și văzusem un documentar în care ele erau total dependente față de soț și familia acestuia, care decid în numele lor, or Asel părea taman opusul. Deci, care-i treaba, sunt sau nu supuse femeile kârgâze? Ei, da, în general sunt supuse, deși s-au mai emancipat un pic. Pe fondul problemelor financiare, femeile au plecat să muncească în Rusia și trimit bani acasă, astfel încât poziția lor în familie s-a schimbat și pot avea un cuvânt de spus. Bine, în zonele rurale sau în familiile nomade, situația lor a rămas fix ca acum 100 de ani, adică supuse și fără niciun drept.

La final, ne-a spus să nu plecăm până nu bem kâmâz, că aici e cel mai bun. Am zis merci pentru pont, da’ nu aveam niciun som… Și ea a zis, “păcat” și asta a fost. Deh, Kârgâzstan nu e Iran! Adicătelea nu ne-a oferit un pahar și nu ne-a invitat la masă, doar ne-a povestit și gata.

Am mai făcut câteva poze și am pornit spre Oș, să facem rost de bani și de cartelă de Internet. Plus să ducem la service Șeptoiul care avea bordul plin de beculețe aprinse, așa cum a povestit deja Smără.

Kârgâz cu kalpak pe cap

După drumul printre munți și văi, în care am întâlnit doar două-trei sate și câteva iurte, în Oș a fost ca și cum am fi plonjat într-un stup. Străzile forfoteau, că abia ne putem strecura. Am găsit o casă de schimb valutar, am primit un pumn de somi (kârgâzi de data asta, că și moneda uzbecilor e tot som, iar a tadjicilor, somoni) la un curs de 1 dolar la 69 de somi și, cu buzunarele pline, am dat să ne luăm cartelă de Internet. Astea se vând ca florile la piață. Umbreluță lângă umbreluță, toate firmele de telecomunicații stăteau gata să ne umple de GB. Am găsit un puști care nu doar că vorbea engleză, dar când am zis Romania, el a zis prompt: București! Am căscat ochii, iar el a mărturisit că e olimpic la geografie.

Cu somi și Internet, altfel se vede orașul! Mă rog, tot aglomerat, dar acum putem mânca, bea și căuta service! Despre reparații a povestit deja Smără, așa că acum ne vom plimba puțin prin oraș.

Oș este al doilea oraș ca mărime din Kârgâzstan, situat în sudul țării, în Valea Fergana și denumit adesea „capitala sudului”. Este cel mai vechi din țară, unele legende spunând că a fost fondat de Solomon sau Alexandru cel Mare, iar până la expansiunea Rusiei a făcut parte din Kanatul Kokand, ca și Tașkentul uzbek. Când Stalin a desenat noile granițe și a făcut ce știa el mai bine, adică să mute popoarele în alte țări, Oșul a ajuns în Kârgâzstan, deși istoric ar fi fost dincolo, la Uzbekistan. Așa se face că Oș e și acum un cui între cele două țări, iar tensiunile dintre kârgâzii și urbecii din oraș, care sunt cam juma-juma, au escaladat de mai multe ori, cele mai ample violențe fiind în iunie 2010, când zeci de oameni și-au pierdut viața. Ca să nu uite acest moment trist, în Parcul Petrovschi e un monument ce amintește episodul sângeros, în care două mame, una kărgâză și una uzbecă, plâng. De altfel, parcul pare a fi destinat marcării tuturor momentelor majore din istoria orașului și, într-un perimetru foarte mic, sunt înghesuite alte două monumente: unul dedicat victimelor celui de-al doilea Război Mondial și altul celor care au murit ca urmare a dezastrului de la Cernobâl, întrucât mulți localnici au fost trimiși la decontaminarea zonei și au sfârșit din cauza radiațiilor.

Monumentul dedicat victimelor celui de-al doilea Război Mondial
Monumentul dedicat victimelor accidentului de la Cernobâl
Monumentul dedicat victimelor violențelor din 2010

Democrație-democrație, dar totul până la Lenin! Revoluționarul care a impus “binele” URSS, ba și vecinilor, e în continuare la loc de cinste în Oș. Prin urmare, în apropierea Parcului Petrovschi și în fața primăriei, un Lenin uriaș le arată încă kârgâzilor calea de urmat. Statuia are 25-30 de metri înălțime și e cea mai mare din Asia Centrală.

Smără, persiflând personajul de deasupra

Oș e un oraș simplu, fără fasoane, cu câteva parcuri verzi și un bazar imens. Cel mai frumos loc din perspectiva localnicilor este Parcul Navoi. Pentru noi însă, Navoi e un parc de distracții cu mașinuțe, vată pe băț, terase și chirăială multă, dar bun de luat pulsul orașului! Am găsit o bancă și am început să ne uităm la oameni, să-i comparăm cu uzbecii și tadjicii, să facem speculații despre cât de moderni și democrați sunt, să ne uităm la hainele lor –  bine, știu: nu haina îl face pe om, dat tot îți poți face o idee! Și, cum stăteam noi și priveam, ne-am trezit cu un nene cu kalpak pe cap, căciulă d’aia tradițională, care avea chef de vorbă. Învățase omul engleza singur și voia să și-o exerseze. Ba ne-a dat și numărul lui de telefon, cu rugămintea să-l sunăm! 🙂

După ce am terminat și cu reparația mașinii, înainte de a pleca, am mers în bazar – care e în același loc de vreo 2000 de ani! -, dar nici aici orașul nu ne-a sedus. Am cumpărat fructe și legume și am pornit la drum, din nou în natură – cea mai frumoasă și minunată parte a Kârgâzstanului! Până la Bișkek ne vom bucura din nou de munți, văi și lacuri.

Vremuri apuse pentru noi, nostalgie pentru ei

Așa, ca fapt divers, mai zic doar că denumirea de Kârgâzstan, adică ideea celor 40 de triburi, e stilizată și pe drapelul țării: un câmp roșu cu un soare galben cu 40 de raze ce reprezintă cele 40 de triburi, iar în centrul soarelui este un inel roșu traversat de câteva linii ce sugerează o „tunduk” – coroana unei iurte tradiționale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *