Pamir Highway. Ziua 5 (și ultima).

15 iunie 2019

Părăsim Murgob dimineață la 9. Vremea e bunuță, urmează ultima și cea mai grea porțiune din Pamir Highway. La bord continuă să fie aprins martorul galben, dar noi suntem emoționați de marea încercare.

Traseu ziua 5
Murgob

Abia apucăm să ieșim din Murgob, când deodată la bord mi se aprinde încă un martor. Habar n-am ce înseamnă, arată ca o coadă de purcel și pâlpâie. Opresc imediat mașina și mă uit la ceas. În România e sâmbătă, ora 7. Sorin precis doarme, deci nu am decât să îi scriu și să aștept să se trezească. Lucru care se întâmplă după vreo 45 min. Vorbesc cu el și îi descriu ce s-a întâmplat în ultimele zile, norii de praf care au asaltat mașina pe zeci de kilometri, iar el zice că este un defect, dar nu e grav. Motorul a rămas fără turbo (nu mai are aceeași putere), dar nu am altă variantă decât să merg înainte, cu ochii pe bord după eventuale alte defecțiuni. OK, închid cu Sorin și pornim mai departe. Nu trec 2 km, că… încă un martor se aprinde la bord! Ăsta este numit ”check engine”. Opresc din nou, îl sun pe Sorin din nou. Stau de vorbă cu cel mai tare dintre consilierii tehnici auto din lume, un mega-specialist cu 26 de ani de experiență, care nu doar că se pricepe foarte bine la mașini, dar îmi spune ce are de spus cu calm, realist, fără să mă sperie și fără să ducă problema în derizoriu. Convenim din nou că singura variantă e să continuăm drumul și, la primul service întâlnit, să fac o diagnoză computerizată. Din câte știu eu, asta se va întâmpla peste vreo 400km și dincolo de o trecătoare la 4650 de metri. Asta e…

Pom de Crăciun

Pornim din nou. Mașina merge bine, dar fără turbo (adică fără putere). Drumul urcă cu o pantă foarte mică, imperceptibilă, așa că după 50 km ajungem de la 3500 la 4200 de metri altitudine. În acest loc, asfaltul dispare, lăsând locul multpreabinecunoscutului drum cu bolovani, și începe să urce mai abrupt. Eu am emoții, nu știu dacă panta va fi prea mare pentru a fi urcată cu treapta întâi. Pomul de Crăciun (adică bordul) luminează feeric. Cei 3 martori aprinși îmi amintesc că primul oraș e la 350 km înainte sau la 300 înapoi și, sunt sigur, fără piese de schimb pentru această mașină. Dar vine ultimul ac de păr, urmat de ultimul urcuș. Șeptoiu e în treapta a doua și nu dă semne că ar obosi. Urcă voinicește, dansând pe pietre de pe o roată pe alta, cloncănind din articulații și scârțâind la toate îmbinările, iar eu nu am de gând să încetinesc, căci știu că, dacă mașina se oprește, singura alternativă e înapoi la vale, cu spatele. Încă 150 de metri și… suntem pe scurta porțiune dreaptă care marchează punctul cel mai înalt din Pamir Highway! Trecătoarea Ak Baital, 4655 de metri! Opresc motorul și coborâm să vedem mai bine unde ne aflăm. Sunt 5 grade și vântul bate cu rafale de vreo 60 km/h. Urcăm pe un promontoriu de unde avem o vedere de ansamblu. Oxigenul împuținat ne face să obosim după primii pași și ne încearcă o durere de cap, dar suntem în punctul culminant al aventurii noastre, am avut parte de multă incertitudine până aici și chiuim de bucurie.

Panoul ăsta e pus greșit. Aici eram la vreo 4500 m.
În trecătoare

Frigul și vântul ne împing în mașină și începem coborârea. Drumul coboară la fel de brusc cum a urcat, dar vine cu ceva nou, un coșmar pentru orice șofer sau motociclist: valurile! În zona asta, vânturile puternice sunt ceva obișnuit, iar pe drum ele formează niște valuri dese și adânci, cam ca cele pe care le vezi pe dunele de nisip. Doar că aici sunt de pământ dur. Roțile mașinii vibrează puternic și cu zgomot, e ca și cum un ciocan le-ar lovi cu o frecvență foarte mare. Nu ai cum să le ocolești, sunt transversale și perfect perpendiculare pe axul drumului. În consecință, reduc viteza la vreo 10-15 km/h.

Vânturile, valurile
Valurile, vânturile

Viteză mică, nori de praf înecăcios, este exact ce avea nevoie o mașină bolnavă într-un loc îndepărtat și pustiu! După câțiva kilometri parcurși astfel, pe marginea drumului apare… o rampă! Aha, îmi spun, deci cine a făcut-o știa foarte bine că în punctul ăsta mai toate mașinile ajung șchiopătând! Și urc Șeptoiu pe ea, să mă uit pe dedesubt. Nu văd nimic în neregulă, dar asta e irelevant având în vedere nivelul meu de pricepere. Dau să urc înapoi la volan, dar arunc o privire în fața mașinii și observ la coborârea de pe rampă o armătură de fier gros ieșită vreo 5 cm din beton. Nu-mi dau seama dacă Șeptoiu o va atinge, așa că decid să cobor cu mare grijă. 3…2…1… și… o atinge! Aud un scârțâit metalic scurt, opresc brusc și cobor să văd care e situația. Armătura stă proptită în toba de eșapament, iar Laura mă întreabă speriată, din spatele mașinii: ”De ce iese fumul ăsta negru?!” Simt cum vulcanul dinăuntrul meu începe să erupă și trag o înjurătură atât de tare, că sunt sigur că m-a auzit și cel care a construit rampa. 🙂 Analizând mai bine, însă, îmi pare că de fapt nu s-a întâmplat nimic, fumul nu e chiar atât de negru, probabil e de la altitudine sau de la celelalte probleme.

Fierul buclucaș

Ne așternem drumului, la un moment dat revine asfaltul și pot să mă bucur și eu de ce e în jur. Peisajul este magnific. Spații largi, cu cirezi de vaci sau turme de oi sau de iaci, munți înzăpeziți alături de versanți golași, lacuri uriașe cu apă albastră, drumul nostru care se duce ca o panglică dreaptă până la orizont…

Straturi
Marmotele revin. Uite ce drăguț ridică coada! 😉

Pe partea dreaptă ne-a însoțit de ceva vreme (iar acum a venit foarte aproape) un șir de zeci de mii de stâlpi ce țin sute de kilometri de sârmă ghimpată. Este vechea graniță dintre URSS și China, o graniță disputată ani întregi, acum mutată câțiva kilometri mai la est. Probabil costul pentru a elimina șarpele ăsta țepos este prea mare, așa că el rămâne în picioare, cu găuri făcute ici-colo, cel mai probabil de ciobani ca să-și poată trece turmele.

Am încercat să fug în țara vecină și prietenă.

Mai e ceva ce ne-a însoțit tot drumul și nici aici nu ne lasă în pace: praful. Vedem din loc în loc câte o mini-tornadă de praf, dusă de vânt de colo-colo, traversând șoseaua și apoi disipându-se. La pauza de prânz, am schimbat filtrul de aer și îmi pare și acum rău că nu am filmat momentul când l-am scuturat pe cel vechi. Dar îți poți imagina ce a fost acolo…

Nori de praf

După o curbă, ni se deschide în fața ochilor Lacul Karakol. Este un lac cu o suprafață de 380 km pătrați, iar pe malul lui se află satul cu același nume. Sunt ultimele două obiective din Tajikistan și marchează, oarecum, sfârșitul exprienței Pamir Highway. Oprim în sat, ca să vedem și să fotografiem niște case și niște oameni tipici, dar, din păcate, satul este plin de turiști, iar copiii autentici pe care îi văzusem pe stradă se lipesc de geamul portierei de îndată ce oprim mașina, și încep să ceară bomboane și jucării. Pe uliță mai trec niște turiști canadieni, vreo doi australieni și un iac jerpelit. Copiii sunt drăgălași și, cu fiecare bomboană pe care o primesc, își mai cheamă un prieten.

Iac jerpelit
Karakol

Nu vrem să rămânem aici peste noapte, deci drumul ne redevine prieten. Ne întâlnim cu un cuplu de bicicliști britanici, care ne fac o scurtă trecere în revistă a porțiunilor de drum care ne așteaptă. După ce ne despărțim de ei, șoseaua are din nou o porțiune din-aia dreaptă până la orizont, iar noi știm că la capătul ei este vama tajică. Ne uităm în urmă la lacul și satul Karakol și la șaptemiarii din depărtare și ne încearcă nostalgia. A fost un drum greu, pe alocuri extrem de greu, dar au fost momente, locuri și stări unice, pe care altfel nu le-am fi întâlnit. Îi mulțumesc Laurei că a fost de acord cu nebunia mea și îmi spune că nu regretă deloc alegerea. Cu un 4×4, eu, unul, aș reveni peste câțiva ani aici, poate data viitoate povestesc și despre coridorul Wachan.

Motociclist rus pe drumul spre vamă

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.

Pamir Highway. Epilog.

One Reply to “Pamir Highway. Ziua 5 (și ultima).”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *