Categories
Nagorno Karabah

Nagorno Karabah, o experienţă fabuloasă

Nagorno-Karabah este un stat care, din punct de vedere internațional, face parte din Azerbaidjan, dar în fapt este separat, însă nerecunoscut de nimeni. Cum e viața într-o astfel de țară, ce monedă are, ce numere folosesc la mașini, din ce se susține economic? Câteva întrebări pe care le aveam în minte când am inclus-o în planul de călătorie.

Stepanakert

Când am plănuit vacanța în Georgia și Armenia ne-am zis că ar fi interesant să ajungem și în Nagorno-Karabah. Eram curioși să vedem peisajele, bisericile, orașele, dar mai ales cum se organizează o republică separatistă. Auzisem atât de multe la televizor despre Karabah, că voiam să vedem cu ochii noștri o țară inexistentă.

Ca mai toată zona, și istoria regiunii Karabah este una agitată. Locuit în majoritate de armeni, Karabahul a fost donat de sovietici Republicii Sovietice Socialiste Azere, așa cum au făcut cu toate republicile, unde au redesenat granițele şi au amestecat populaţiile.

După destrămarea URSS, Nagorno-Karabah a intrat în componenţa Azerbaidjanului, deşi aceasta nu a deținut controlul asupra regiunii chiar de la început, din 1991. Regiunea continuă să fie însă considerată, inclusiv de România, parte a Azerbaidjanului. Nici măcar Armenia nu a recunoscut-o oficial, deși o susține și o finanțează – oficial, diaspora armeană e cea care finanțează regiunea.

Deci, Nagorno-Karabah este sub controlul separatiştilor armeni şi se prezintă ca o republică prezidențială, cu o populație de aproape 150.000, cu preşedinte, guvern şi parlament, sub un steag propriu – de fapt e tricolorul Armeniei, dar cu un zig-zag alb reprezentând munții.

Pe bannerul din stânga scrie 9 mai (ziua eliberării orașului Șușa), iar celălalt e steagul Nagorno Karabahului

Chiar şi numele de Nagorno-Karabah indică istoria sa frământată, fiind dat de trei limbi: Nagorno înseamnă “munte” în rusă, “kara” e “negru” în turcă, iar “bakh” înseamnă “grădină”  în persană. În melanjul celor trei limbi: Grădina Neagră din Munte. Sau Artsah, cum se numește regiunea în armeană.

Zona stă pe un butoi de pulbere, iar cu doar două-trei săptămâni înainte să plecăm în vacanță, confruntările dintre separatiști și azeri au reînceput şi s-au soldat cu 30 de morți și declarații internaționale tăioase. Norocul ne-a surâs și în Georgia am cunoscut un armean de la Misiunea de Observare a Uniunii Europene, deci sursă de încredere, care ne-a spus că el tocmai a fost în Nagorno-Karabah și situația e calmă și cât se poate de safe. Atât ne-a trebuit ca să ne pornim într-acolo.

Ne-am cazat la Goris, în Armenia, la doar 2 km de Hndzoresc și la mai puțin de 20 de km de granița cu Nagorno-Karabah.

La doar câțiva kilometri de Goris, GPS-ul ne zice că suntem în Nagorno. „Nu e nicio graniţă!” – ne-am zis. Dar, după alţi 10 km, am dat şi de punctul de control. Grănicerii foarte amabili, dar în rusă sau armeană! Noi, stresați să nu ne pună viza în paşaport, că ne rup turcii la controlul vamal! – relaţiile dintre Armenia şi Turcia sunt îngheţate tocmai din cauza Nagorno-Karabahului, turcii fiind de partea azerilor.

Ei, bine, grănicerii ne arătau o hârtiuță cu o adresă. Într-un final am priceput: trebuia să mergem în Stepanakert, capitala Republicii, la minister, să ne dea cei de acolo viza, pe care să o prezentăm la ieșire. Deci, la intrare merg pe încredere, să vedem cum e la ieşire. 🙂

Drumul de la graniță spre Stepanakert este un spectacol al naturii. Șoseaua îngustă – care, apropo, este cu 10 clase peste drumurile Armeniei! – unduiește printre munți, de-a lungul văilor, serpentină după serpentină. O încântare pentru pasager, un challenge pentru șofer 🙂

Am virat spre Șușa, o localitate veche, cu o istorie interesantă, foarte importantă atât pentru azeri, cât și pentru armeni. Am parcat chiar vizavi de catedrală, pe care am văzut-o rapid, apoi am bântuit pe străzi, cât să remarcăm un oraș în care strigă sărăcia. 

Bloc de locuințe, cu balcoanele închise în mod variat. 😉

Cine știe, poate dacă am fi găsit oficiul de turism – dacă există vreunul – am fi reușit să vedem ceva din măreția locului, dacă a mai rămas aşa ceva! De fapt cred că orașul nu și-a revenit după războiul din 1992, când Șușa, care avea o populație majoritar azeră, a fost distrus, iar azerii s-au refugiat în Azerbaidjan. Oraşul a rămas apoi destul de nepopulat, pentru că armenii nu le-au luat locul azerilor – poate nici ei n-au uitat masacrul din 1920, când 30.000 de armeni din Șușa au fost omorâți!

Oricare ar fi explicațiile, Șușa pare abandonat, nimic nu ne-a amintit de oraşul care în perioada sovietică era o populară stațiune montană.

Din viteza mașinii am zărit şi fortăreața oraşului, dar ne-am continuat drumul către Stepanakert, unde am ajuns după vreo 10 km.

Indicatoare spre centru nu zăream, așa că am abordat un polițist. Un ʺfollow meʺ amabil și iată-ne cu antemergător. Și nu oricum, ci cu semnalele luminoase aprinse. Iar polițistul… chipeș, drăguț, cu niște ochi albaştri în care m-aș fi pierdut nițel… se anunță o excursie frumoasă. 🙂 

La minister, am dat peste un alt tânăr amabil. Doamne, toţi oamenii sunt aşa?! Tot aşteptam să se încrunte cineva la noi, să facă mutre sau mai ştiu eu ce, aşa, ca la graniţa armeano-georgiană. Dar, nu, omul ne întinde nişte formulare să le completăm cu datele noastre şi zonele pe care dorim să le vizităm şi ne spune că trebuie să fim foarte preciși, să trecem absolut toate locurile unde vrem să mergem. Aha, deci spontaneitatea nu e apreciată. 🙂 Am trecut Șușa (unde fusesem deja), Stepanakert și Gandzasar – o mânăstire din sec XIII. Ne rezervasem doar o zi pentru Nagorno și nu aveam timp să vizităm mai multe. Dar domnul de la minister ne-a trecut pe viză două zile, c-a zis să nu fim stresați, dacă se întâmplă să rămânem până a doua zi. 

Pentru viză am plătit câte 3.000 de drame (5-6 euro) şi cu ocazia asta am aflat că moneda Republicii Nagorno-Karabah este cea a Armeniei. Şi, apropo, numerele de la mașini sau produsele sunt tot cu Republica Armenia. 

La final, tânărul ne-a întrebat dacă vrem viza aplicată pe pașaport, iar noi am răspuns că o vrem alături. 🙂 Probabil că au ajuns să întrebe cum doreşti viza deoarece unii turiști vor să viziteze şi Azerbaidjan, unde nu poți intra dacă ai viză de Karabah.

Cu viza în buzunar şi 6.000 de drame mai puțin în portofel, am purces la a vizita orașul și a căuta o bancă, să mai schimbăm niște bani.

Am descoperit un oraș cu câteva clădiri în binecunoscutul stil sovietic, din acel tuf vulcanic pe care l-am găsit și în Yerevan şi cu magazine care ne aminteau de cele de la noi din anii ’90. Centrul era destul de animat, dar nimic din atmosfera sau forfota unei capitale! Ne-am instalat pe o terasă, unde am reușit să ne conectăm la wifi, am accesat câteva site-uri să vedem ce se întâmplă prin lume, am trimis mesaje apropiaţilor că suntem bine, apoi am savurat un hachapuri cu brânză (un fel de pizza margherita) și o bere locală, adică armenească.

Nu sunt multe de văzut şi de făcut în Stepanakert, dar e un oraş drăguț. Una dintre „atracţii” e monumentul numit oficial “Noi suntem munții” – “We Are Our Mountains”, care reprezintă rezistența armenilor în munții din Karabah, dar căruia localnicii îi spun “tatik-papik” adică “Bunica și bunicul”, denumire care mi se pare mai potrivită. Sculptura apare şi pe stema ţării, e tot din tuf şi tot în stil sovietic şi a fost realizată de Sargis Bagdasarian în 1967.

Tatik și Papik

Căutând o poștă – da suntem dintre cei care trimit vederi prietenilor și părinților, iar din Nagorno-Karabah voiam să-mi trimit una și mie, curioasă cu ce ștampilă ajunge – am nimerit pe tot felul de străduțe, mai cu gropi sau chiar neasfaltate, pe care copiii băteau mingea fără să se teamă de mașini. Atmosfera e una de linişte şi pace, aş zice chiar bucolică. Bine, da, am observat pe străzi şi soldații care păreau ieşiţi la promenadă, dar care supravegheau atent în jur, însă nu am simțit niciun moment de încordare. Singura parte unde oamenii ni s-au părut mai încordaţi a fost în zona Parlamentului şi a reşedinţei preşedintelui. Ori suntem noi prea relaxaţi?!

Reședința președintelui
Sediul Parlamentului
Polițist relaxat.

În afară de centru şi de zona Parlamentului, Stepanakert are un aer trist, la fel ca Șușa, însă oamenii sunt extrem de drăguţi.

GAZ-M1 (1936)
Parc în lucru

La două ore de Stepanakert se află Gandzasar, un complex monahal de secol 13, unde am dat peste nişte chestii fabuloase. 

Mănăstirea se află în Munţii Gandzasar, în apropierea orașului Vank. Gandzasar s-ar traduce prin „munte de comori” şi probabil vine de la vechile mine de cupru și argint din zonă. Se spune că biserica ar deține atât relicve ale Sfântului Ioan Botezătorul (îngropate sub altar) cât și ale tatălui său, Sfântul Zaharia. Între 1400 şi 1816, Gandzasar a fost reședința episcopilor care ţineau de biserica armeană, iar acum e reședința Arhiepiscopului Artsah.

Imediat ce am parcat în fața mănăstirii, lângă noi au apărut doi localnici care trăgeau să ne bage într-o clădire cam modernă pentru noi, situată lângă mănăstire. Noi arătam spre biserică, ei insistau cu clădirea, cică să vedem ceva. Și, ce să vezi, când am intrat, am dat cu ochii de un excepţional muzeu de scrieri vechi: Evanghelii din secolul 9, lucrări bisericești pe hârtie şi pergament, fragmente de partituri dinaintea notelor, alfabetul pentru învățăcei, manuale pentru învăţarea matematicilor, Biblii, coperte de evanghelii  din fildeș, psaltiri cu miniaturi etc. Dar ce miniaturi, ce desene, ce filigrane! O adevărată comoară care ne-a luat total prin surprindere! Am remarcat o miniatură a Cinei cea de Taină, o reprezentare diferită faţă de cea pe care o știam noi, cu Apostolii care stau în semicerc în fața lui Iisus, în timp ce Iuda e într-un colț. M-a cam frustrat că nu erau şi explicaţii în engleză, iar ghida vorbea doar rusă, dar chiar şi aşa am fost norocoşi să le vedem. 

Muzeul
Manuscrise
Manuscris

Am trecut apoi în mănăstire. Şi, dincolo de zidurile înalte, am descoperit altă comoară: Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, construită între 1216 și 1238! Decorată cu numeroase basoreliefuri, biserica este încântătoare. Dar, în afară de imaginea unui monument de excepţie, mai important e sentimentul de liniște profundă, aproape de epifanie, trăit aici.

Intrarea în satul Vank

Complexul include și câteva chilii, în care pot fi găzduiți şi turiști, însă nu le-am încercat confortul, dar e bine de ştiut pentru data viitoare. 🙂

Drumul de întoarcere a fost parcă mai lung şi mai greu, vorba poetului. Cu puţin înainte de a ajunge la Goris, am dat de un sat cu locuinţe rupestre, cam ca la Khndzoresk, doar că acestea erau locuite. Din păcate, n-am putut ajunge la el, că era pe partea cealaltă a văii, așa că l-am privit de la distanță, dar, oricum, a întregit o zi fabuloasă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *