Categories
Iran

Esfahan şi prima interacţiune cu Gardienii Revoluţiei

„Esfahan este o jumătate de lume”, se spunea pe vremuri. Şi, chiar dacă această jumătate s-a înjumătăţit, Esfahan rămâne unul dintre cele mai frumoase şi verzi oraşe iraniene. Podurile unice, palatele minunate, moscheile legendare, bazarurile istorice, fântânile şi aleile străjuite de copaci fac din Esfahan un loc unde vrei să te întorci sau, dacă nu ai fost, unul unde trebuie să mergi! Pentru noi, Esfahan este şi locul unde am avut primul contact cu Gardienii Revoluţiei, un fel de Securitate de pe vremea lui Ceauşescu.

Am ajuns la Esfahan pe înserate şi am parcat la marginea oraşului, aproape de o staţie de metrou, cu gândul ca a doua zi să mergem cu metroul, fără să ne batem capul cu parcarea şi traficul iranian infernal. Deşi se stârnise vântul destul de tare, am decis să ne cunoaştem cartierul şi am plecat la o scurtă plimbare. N-am zăbovit mult, iar la întoarcere am cumpărat legume de la un aprozar situat la 10 metri de maşină. Să fim drăguţi cu vecinii, da? Booon, ne retragem în van şi ne pregătim de programul de seară: mâncat, scris, făcut planul pentru a doua zi, vorbit cu părinţii etc. Când, deodată, bate cineva în maşină! Să fie lupul rău? Pun repede eşarfa pe cap, Smără deschide uşa şi… în faţa noastră apar trei bărbaţi serioşi, care clar n-au venit să ne invite la cină. Ne spun că sunt de la Police, nu ne arată nicio legitimaţie, dar nici nu lasă loc de astfel de cereri. Cine suntem şi ce căutăm acolo? Le explicăm faza cu metroul, ei ne propun să mergem în centru, ca tot turistul normal. Noi, că acolo e zgomot şi e greu cu parcarea, ei insistă, noi întrebăm: „Aici nu e safe?” O, nu, tot Iranul e safe, se poate?! Uşor-uşor tonul se mai înmoaie, devin chiar prietenoşi încercând să ne găsească un loc de parcare mai ferit, apoi şefu’ – care nu vorbea engleză – se duce la metrou şi se întoarce să ne dea vestea cea mare: „mâine metroul nu circulă!” Un argument forte să ne mutăm în centru. Înainte să ne strângem mâinile – vorba vine! –, Smără vrea să-şi satisfacă o curiozitate: cum de au venit la noi, ce am făcut? „Nimic, dar celui de la aprozar i-am părut suspecţi şi a dat un telefon”. Phuua! Am cumpărat oare prea puţine roşii? 🙂

În centru, vânzoleală şi trafic de parcă am fi în mijlocul zilei, nu la ora 23.00. Claxoane ca la nuntă, oameni ieşiți pe geamurile maşinilor, strigăte de victorie! Hm, e clar că cineva a câştigat! Da, F. C. Esfahan a câştigat… locul 2 în campionatul intern de fotbal. Cum ar fi fost oare dacă erau campioni? În plus, e joi seara, adică weekend (în Iran zilele de joi și vineri sunt libere).

Am parcat chiar lângă parcul Hasht Behesht, unde e şi palatul cu acelaşi nume. Seara am dat ture în jurul lui şi ni s-a părut special, iar dimineaţă am avut confirmarea şi din interior.

Parcul Hașt Beheșt
Păsărici în parc

Construit la sfârşitul anilor 1660, pentru cele opt favorite ale şahului Soleiman, Palatul Hasht Behesht – s-ar traduce ca Palatul Opt Paradisuri – are o arhitectură şi un design ce ţin cont de cifra 8 sau derivate ale acesteia. Forma palatului, anticamerele, bazinul interior, cărămizile din podea, toate sunt octogonale. Deşi este foarte mic – are doar 700 de metri pătraţi – construcţia e deosebită, cu cele patru arce şi bolţi, care dau senzaţia de spaţiu, de grandoare. Se vizitează doar parterul, dar decoraţiunile şi stilul sunt memorabile, astfel că, da, înţeleg perfect de ce, în secolul al XVII-lea, cei care l-au văzut l-au descris ca „paradisul pe pământ”, fiind considerat cel mai frumos palat. Intrarea e 200.000 de riali de persoană (1,25 euro), iar programul de vizitare între 9 şi 16.

Am continuat cu Palatul cu 40 de coloane (Chehel Sotoon), o construcţie cu 20 de coloane care se dublează când se reflectă în apa bazinului şi, de aici, numele. Datând din perioada Dinastiei Safavide, de acum 400 de ani, palatul a fost finalizat în 1647, în timpul Şahului Abbas II, dar în această formă a fost reconstruit după incediul din 1706.

Palatul a fost folosit pentru ceremoniile oficiale, iar Sala de Audienţe este bogat decorată cu fresce istorice, miniaturi şi ceramică. Aflat în mijlocul uneia dintre cele nouă grădini persane înscrise în Patrimoniul UNESCO, palatul e deschis între 9.00 şi 16.00, iar un bilet costă 200.000 riali.

La mai puţin de 10 minute de mers pe jos, în Piaţa Imam, este un alt palat – palatul imperial Ali Qapu, reşedinţa oficială a şahilor Dinastiei Safavide. Doar că, după două palate, ne doream altceva, iar marea de turişti de pe terasă ne-a tăiat de tot elanul de a-l vizita.

Palatul Ali Qapu
Palatul Ali Qapu

Cu o suprafaţă de trei ori decât cea a celebrei Pieţe San Marco din Veneţia, Piaţa Naqsh-e Jahan a fost pentru mult timp cea mai mare din lume. În jurul prânzului, am intrat pe poarta Keisaria şi am fost vrăjiţi: Piaţa Naqsh-e Jahan este perfectă! A fost construită între 1598-1629, din ordinul Şahului Abbas I, şi reuneşte cele trei puteri ale imperiului: autoritatea centrală – Palatul Ali Qapu, cea religioasă – moschei, cea economică – bazarul, care înconjoară piaţa. Clădirile sunt impresionante, unitare din punct de vedere arhitectural, iar bazinul central accentuează impactul vizual.

Am decis să vizitez mai întâi Moscheea Imamului, care se numea a Şahului înainte de Revoluţia Islamică. Are un dom de 52 de metri, 4 minarete de 48 de metri înălţime, o curte interioară imensă cu portaluri și etaje cu arcuri placate cu mozaic şi patru iwanuri impunătoare în care m-am pierdut pentru următoarea oră. Intrarea în moschee se face printr-un splendid portal de 30 de metri înălţime, acoperit cu faianţă predominant albastră ce sclipeşte orbitor în bătaia soarelui. Faianţa în cele șapte culori – albastru persan închis, albastru turcesc deschis, alb, negru, galben, verde și maro – face din Moscheea Imamului un loc fascinant. Nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul, în condiţiile în care am fost convinsă că am stat doar câteva minute – Smără rămăsese afară şi nu voiam să-l fac să aştepte foarte mult. Un bilet costă 200.000 de riali şi se poate vizita zilnic între 9 – 11.30, 13.00- 16.15, iar vineri doar în partea a doua.

Când am ieşit, Smără era înconjurat de localnici, dornici să socializeze şi să facă poze cu el. Am aflat că refuzase deja o invitaţie la masă, deci nu se plictisise. 🙂

Ne-am îndreptat spre Moscheea Sheikh Loft-Allah, una dintre puţinele moschei private din Iran, construită de Şahul Abbas pentru femeile din haremul său, doar că am nimerit exact în pauză, programul de vizitare fiind 9.00 – 12.30, 14.00 – 18.00.

O tură scurtă prin bazar şi, la drum, spre următorul obiectiv: Moscheea Vineri (Masjed-e Jameh), cea mai mare din Iran – are peste 20.000 metri pătraţi, şi cea mai veche din Esfahan. Dar, după ore bune de plimbare, foamea a lovit năprasnic, iar entuziasmul nostru s-a prăbuşit. Am terminat toţi biscuiţii din rucsac, ne-am lipit nasurile de toate vitrinele, am adulmecat străzile în speranţa că vom descoperi ceva de mâncare. Nimic! În ramadan, cea mai mare provocare e să găseşti ceva de mâncare în timpul zilei.

După o jumătate de oră de mers, care a părut un secol, ne-am scurs într-un magazinaş pentru a mai cumpăra biscuiţi. La întrebarea vânzătoarei ce am dori, am spus spontan: mâncare! Şi, ce să vezi, a scos de sub tejghea un sandvici pe care l-a rupt în două şi ne-a oferit jumătate. Ştiu, trebuia să refuz, aşa e politicos. Dar, jur, foamea m-a făcut să-mi pierd bunele maniere. Am mulţumit şi am savurat amândoi cea mai bună jumătate de sandvici din lume! 

Palmând mâncarea pe stradă în timpul Ramadanului

Departe de a fi sătui, dar ceva mai optimişti că apucăm apusul soarelui, când se deschid restaurantele, am intrat în Moscheea Vineri – după ce am achitat taxa de 200.000 de riali de persoană. Curtea era plină de credincioşi şi răsuna de un bocet jalnic. Eram cam încurcaţi, nu ştiam ce să facem să nu deranjăm… Şi, cum stăteam pe lângă bazinul pentru abluţiune, un tânăr îmbrăcat ca un soldat ne întreabă dacă suntem turişti, dacă am plătit bilete.

Sigur!, răspundem, gata să şi dovedim. Credeam că e un jandarm vigilent. Ei bine, era ghidul! 🙂

Aşa a început un tur minunat prin sălile de rugăciune, cu explicaţii pertinente, spuse cu mult umor. Deşi era ghid la moschee, tânărul era departe de a fi religios şi la întrebarea noastră despre rugăciune, ne-a spus că nu înţelege de ce trebuie să fie totul atât de trist. Moscheea este o adevărată incursiune prin istoria Iranului, din secolul VIII, când a fost construită, trecând prin distrugeri şi reconstrucţii. În plus, fiecare dinastie a adăugat câte ceva, astfel încât avem acum o combinaţie de stiluri persano-islamice surprinzătoare.

În timpul turului, ni s-au alăturat un cuplu de francezi şi mai multe de iranieni, pe unii reîntâlnindu-i în diferite alte locuri din Esfahan, semn că turiştii sunt o mică comunitate în Iran. 🙂

Cu gândul la rezerva de conserve din maşină, am amânat vizitarea celorlaltor obiective şi ne-am întors la Şeptoiu. Mâncare!, abia apoi plimbarea pe poduri…

Bazar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *