Yazd este WOW ! Cunoscut ca Oraşul de lut sau Oraşul Turnurilor de vânt, Yazd este printre cele mai frumoase aşezări din deșert. Cu o arhitectură unică, Yazd a fost primul oraş construit din chirpici, dar a fost (şi este încă) un important centru zoroastru.
Yazd nu e uşor de vizitat dacă eşti rău de căldură! Situat în apropierea Deşertului Lut, are o climă uscată, cu temperaturi foarte ridicate, care depăşesc frecvent 40 de grade. Aşa că ne-am pregătit psihologic şi ne-am echipat fizic pentru a face faţă disconfortului termic.
Ne-am hotărât ca prima parte a zilei să o dedicăm obiectivelor zoroastriene, Turnurile Tăcerii – locul unde aveau loc ceremoniile funerare ale adepţilor cultului – fiind în aer liber, în afara oraşului, deci, într-un loc deschis, în plin soare. M-am acoperit bine, inclusiv cu mănuşi, ca să nu mă ardă soarele, ne-am luat sticle cu apă şi am pornit! Taxa de intrare, aşa cum ne-am obişnuit în Iran, e 200.000 de riali. La care am adăugat şi nişte lei, după ce tânărul de la intrare ne-a spus că are o colecţie de bani din toate ţări, dar nu are din România şi ne-a rugat să-i dăm o bancnotă, indiferent de valoare!
Am vizitat mai întâi clădirile joase, unde aveau loc pregătirile funerare şi unde se opreau însoţitorii convoiului, cel mort urmând a fi dus în Turn de persoane dedicate acestei operaţiuni. În turn, trupul rămânea în bătaia soarelui şi la discreţia vulturilor şi a timpului, iar oasele erau apoi aruncate în groapa din centru, pentru a se dezintegra. Expunerea la soare şi păsări se face pentru a evita contactul trupului cu pământul sau focul, elemente sacre în viziunea credinţei zoroastre, care nu trebuie contaminate de trupul devenit impur. Conform tradiţiei cultului, un demon intră în trupul celui mort şi acesta devine necurat.
Zoroastrismul este una dintre cele mai vechi religii monoteiste din lume, fiind religia oficială în Persia din timpul Ahemenizilor, 550 î. Hr., până în perioada Sassanidă, anii 640 d. Hr. Astăzi, cele mai mari comunităţi se găsesc în Iran, India, Tibet. Feroze Gandhi, soţul Indirei Gandhi – fost premier al Indiei – sau Freddie Mercury au fost adepţi ai cultului.
Ne-am făcut curaj şi ne-am avântat pe scări spre Turnul din dreapta. Cel din stânga e mai înalt, dar accesul e mai dificil. Nu ştiu câte trepte sunt, dar n-a fost chiar un fleac să ajungem în vârf. Aveam emoţii, deşi în Turn nu mai e niciun oscior care să aducă aminte de ceremonie, ritualul fiind interzis în 1970. E un pic ciudat să vezi groapa din mijloc, dar priveliştea asupra complexului şi a oraşului e superbă. De aici se vede foarte bine şi cimitirul zoroastru unde sunt acum înmormântaţi în beton adepţii cultului – în beton, ca să nu intre în contact cu pământul. 😉
Soarele începea să fie năucitor, iar căldura sufocantă, aşa că am coborât şi am pornit spre oraş.
Următoarea oprire: Templul de Foc, aflat într-o clădire simplă, foarte elegantă, din cărămidă aparentă şi cu patru coloane albe. Pe placa de la intrare e consemnat că templul a fost construit în 1934 pe un teren al Asociaţiei Zoroastrienilor Parsi din India. În sala principală, în spatele unui geam, arde Focul Sacru, iar pe pereţi sunt expuse portretul profetului Zoroastru şi panouri cu texte sacre din Avesta, cartea sfântă zoroastriană. Acest foc ar fi fost aprins în 470 în Templul Pars Karyan din Larestan şi arde de atunci continuu, deşi a fost mutat de mai multe ori. Preoţii templului intră de mai multe ori pe zi în incinta sanctuarului pentru a întreţine focul, echipaţi ca nişte chirurgi, astfel încât să nu murdărească focul sacru. Există trei tipuri de Temple de Foc, în funcţie de gradul focului adăpostit, cel din Yazd fiind de cel mai înalt grad – „Focul Victoriei”.
În Sala de Expoziţie sunt descrise şi expuse machete despre Ceremoniile la care participă credincioşii zoroastrieni: Sărbătoarea aderării la cult, Rugăciunile, diferite sărbători precum Noruz (Anul nou) serbată în jurul datei de 21 martie de peste 3000 de ani în Persia, apoi în comunităţile zoroastriene şi în ţările musulmane. La ieşirea din sală, un bătrân ne-a întrebat de unde suntem şi, când a auzit România, s-a dovedit că ştia multe despre Ceauşescu şi regimul comunist. Vremuri când România avea relaţii de prietenie cu Iranul. 🙂
Cam atât cu zoroastrismul, deşi în Yazd şi în împrejurimi ar mai fi şi alte obiective dedicate cultului!
Deci, am pus capăt iniţierii în cultul lui Zostroastru şi ne-am îndreptat către Centrul Vechi. Am oprit chiar la întrarea în Complexul Amir Chakhmaq, cea mai importantă piaţă din Yazd şi poate chiar din Iran. Se apropia prânzul, conform semnalelor date de burţile noastre, prin urmare, am început să ne uităm după un fast food camuflat, dar deschis – e ramadan şi toate restaurantele sunt închise, dar uneori, în spatele unei perdele şi al unor geamuri opace, poţi găsi fericirea: mâncare!
Chiar în pasajul de la intrarea în Piaţa Amir Chakhmaq, am fost întâmpinaţi de mirosul de pâine caldă. Ca nişte câini hămesiţi am început să adulmecăm locul. Ajunşi în faţa brutăriei, i-am făcut semn unui copil că vrem un nun (adică o pâine) şi am arătat banii, întrebând astfel cât costă. Copilul s-a întors spre un adult, să întrebe la rândul lui ce să facă şi ne-a întins o pâine făcându-ne semn că e gratis. Era caldă şi mirosea divin! Ne-am retras într-un colţ (în ramadan nu înfuleci pe stradă, mănânci discret, pentru că oamenii postesc!) şi am început să savurăm pâinica. A fost cea mai bună pâine pe care am mâncat-o ever!
Cu burţile pline, altfel se vede oraşul! Complexul Amir Chakhmaq, în forma unui careu, este magnific, probabil cel mai fotografiat loc din oraş! Format dintr-o moschee, o baie publică, un bazar cu două niveluri, nelipsita piscină din centru, piaţa este cunoscută ca Hossainiya – locul ceremoniilor Ashura, pentru comemorarea martirajului imamului Hossein, al treilea imam, nepotul lui Mohamed.
Complexul Amir Chakhmaq este inima Yazdului, mai ales seara, când atât localnicii, cât şi turiştii se strâng aici pentru a admira faţada cu trei niveluri luminată feeric şi a profita de răcoarea apei din piscină.
La 100 de metri de Amir Chakhmaq e Muzeul Apei, „licoarea” cea mai de preţ pentru un oraş dezvoltat în deşert. Pentru noi, ca europeni, e greu de înţeles adevărata valoare a apei pentru locuitorii Yazdului, oricât am da din cap şi ne-am arăta empatia. Am mers să aflăm cât mai multe detalii despre qanat-uri, sistemul de alimentare cu apă al aşezării, săpat manual acum 2000 de ani! Şi astăzi mai sunt qanat-uri funcţionale, care aprovizionează unele case vechi, principiul fiind cel al vaselor comunicante, fără pompe sau hidrofoare.
Muzeul are mai multe niveluri şi, pe măsură ce cobori, simţi răcoarea dată de apropierea apei – pe sub muzeu trec două qanat-uri, unul funcţional şi acum: qanat-ul Zarch (aflat în patrimoniul UNESCO ), care are peste 90 de km şi 2.100 de puţuri, fiind cel mai lung canal subteran din lume! Citisem că se poate coborî în qanat din curtea Moscheii Vineri, deci am pornit degrabă spre moschee.
Jame Masjed sau Moscheea Vineri, de la ziua de rugăciune, cu cele două minarete de 52 de metri înălţime ne-a apărut brusc în faţa ochilor la capătul unei străduţe. Ne-a luat ceva timp să o încadrăm perfect, astfel încât minaretele să încapă în poză! Mozaicul care îmbracă edificiul este ca o multitudine de tonuri ale apei – albastrul simbolizând cerul, iar turqoise, apa atât de râvnită în Persia. Taxa de intrare, ca de obicei: 200.000 riali.
În librăria de aici, vânzătorul era extrem de limbut şi încerca să ne determine să cumpărăm o carte, în timp ce noi ne străduiam să-l convingem să ne arate cum intrăm în qanat. N-am reuşit nici noi, nici el. 🙂 El ne-a spus că e închis şi e şi foarte periculos, noi n-am luat nicio carte de la el. Dar, da, qanat-ul era închis!
Moscheea e deosebită în lumina puternică a soarelui, care pune în valoare nuanţele de albastru, cu mihrab-ul – nişa orientată spre Mecca – bogat împodobit cu mozaicuri florale din ceramică albă-albastră, cu curtea sa dreptunghiulară înconjurată de arcade cu vârful ascuţit. Totuşi, am plecat uşor dezamăgiţi că nu am reuşit să vizităm un qanat, dar plini de speranţă că vom găsi altul.
Ne-am lansat în labirintul străduţelor străjuite de casele de lut roşu, bucurându-ne de fiecare colţişor, dar disperaţi de traficul de pe străzile pe care cu greu încap două persoane una lângă alta. Din când în când, ne lipeam de ziduri, altfel răcoroase, ca să facem loc maşinilor sau scuterelor. Străzile înalte şi înguste, uneori acoperite în totalitate, alteori doar unite de arce de lut, sunt fascinante şi te feresc de soarele arzător, prin umbra pe care o creează la nivelul solului. Casele cu badghir – acele turnuri de vânt care acţionează ca nişte aparate de aer condiţionat -, cu ferestre deschise doar către curţile interioare, ne-au sedus definitiv. Sincer, vreau şi eu o casă d-asta!
Ne-am oprit doar când picioarele nu ne-au mai putut duce. Atunci, ne-am aşezat: Smără pe jos, sprijinit de peretele de lut, eu pe o bancă din faţa unei case. Şi, cum stăteam aşa prăbuşiţi de oboseală, dar şi de sete, ne-am trezit cu proprietara care se întorcea acasă. Ne-am zâmbit, am salutat şi ne pregăteam să plecăm, să nu deranjăm. N-am apucat, că femeia a venit imediat cu ceai şi apă, apoi, fireşte, ne-a invitat în casă. Am intrat, cu speranţa că au un badghir :-), dar nu aveau! Din hol am intrat în living, de acolo pe terasa interioară, de unde se deschid mai multe uşi şi geamuri dormitoarelor. Am făcut cunoştiinţă cu fiica, băiatul, mama şi sora doamnei. N-am înţeles unde era soţul, discuţia purtând-se doar în jurul unui portret care trona pe perete. Cu ajutorul nepreţuit al mâinilor, dar şi al Google Translate, am aflat că cel din tablou era fratele doamnei, mort în războiul cu Irakul. De altfel, portrete ale celor care au murit în acest conflict am întâlnit în tot Iranul, de-a lungul drumurilor din oraşe, dar şi dintre localităţi – probabil o formă de a-i face pe iranieni să nu uite, dar poate şi de a crea presiunea duşmanului din exterior, autorităţile putând astfel controla mai uşor populaţia (pe modelul dictaturilor, cum a făcut şi Ceauşescu).
Revin la badghir, pentru că e o construcţie care merită mai multă atenţie: o invenţie care a făcut posibilă viaţa în deşert, prin utilizarea vântului pentru ventilația casei sau a cisternelor de apă! Astfel, badghir-ul este un turn atașat construcției, cu una sau mai multe deschideri, plasate în funcție de poziția față de direcția dominantă a vântului. De-a lungul turnului există un sistem de panouri din lemn utilizat pentru a putea deschide sau închide anumite fante pentru a capta vântul. Turnurile introduc un curent de aer în interior şi favorizează circulaţia acestuia, acţionând, până la urmă, pentru răcirea casei, la fel ca un aer condiţionat contemporan. Badghir-ul funcționează mai eficient atunci când este folosit împreună cu o sursă de apă: un bazin sau qanat-ul aflat în subsolul casei, aerul putând fi răcit prin contactul cu suprafața apei.
Ziceţi acum că o casă cu badghir nu e o bună investiţie! 🙂
Sunt mult mai multe lucruri de văzut şi trăit în Yazd, dar am lăsat şi pentru următoarea vizită!
