Vacanța 2016: Georgia și Armenia, plus nordul Turciei

Pentru vacanța în Georgia şi Armenia ne-am rezervat trei săptămâni. Mult!, am zis. Timp berechet pentru a vizita pe îndelete tot ce ne-am propus, Georgia și Armenia nefiind cât China. Însă, pus pe hârtie, traseul s-a dovedit a fi lung, iar timpul scurt. Numai pentru Turcia am avut nevoie de patru zile la dus și alte patru la întors. Că doar, vorba ‘ceea, nu era să trecem cu ochii închişi – dacă tot ajungem pe acolo, trebuie să și vizităm.


Am ales ca perioadă sfârșit de mai – început de iunie 2016. Aveam de ales între mai-iunie și septembrie-octombrie, ca să nu murim de cald, dar am ales primăvara fiindcă sunt zilele mai lungi. Din păcate, au fost pe cât de lungi, pe atât de ploioase. Am scăpat de caniculă și am dat peste temperaturi de 7 grade. Brrrr!, nu bun pentru o vacanță veselă.

Pentru a ajunge în Armenia cu mașina, drumul trece prin Georgia, granița dintre Armenia și Turcia fiind închisă din 1993, când Ankara a luat această decizie în semn de solidaritate cu Azerbaijan, în conflictul azero-armean pentru controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah. Tensiunile sunt vechi, conflictele la fel, alianțele țin de strategii geopolitice, afinități religioase – azerii sunt o populație turcică de religie musulmană, prin urmare Turcia susține Azerbaijanul. În plus, tensiunile dintre turci și armeni sunt și ele vechi de prin timpurile Imperiului Otoman.

Pe scurt și fără pretenții științifice ar fi cam așa: războiul în Nagorno a început încă din 1988, dar originile tensiunilor trebuie căutate mai înainte, nu chiar de la pa’ș’opt, dar pe la începutul secolului XX. În 1923 sovieticii (Azerbaijan și Armenia au făcut parte din URSS) au decis formarea pe teritoriul Republicii Socialiste Azere a regiuni autonome Nagorno-Karabah, cu o populație majoritar armeană. Decizia a fost ca și în cazul celorlalte republici URSS: sovieticii urmăreau o politică de destabilizare astfel încât populația (și republica) să fie ocupată cu disensiunile etnice – model urmat și de alte state comuniste, ceea ce a dus la numeroase conflicte după 1990. Revenind la Nagorno, în 1988, armenii din regiune au revendicat teritorii ce făceau parte din Republica Sovietică Socialistă Azerbaijan, pentru ca, odată cu destrămarea URSS și declararea independenței republicilor, Armenia să-i susțină pe armenii din Nagorno să-și proclame independența. Teoretic, războiul a luat sfârșit în 1994, rezultatul fiind ocuparea enclavei de către Armenia, însă conflictul e înghețat – din punct de vedere diplomatic. Republica separatistă Nagorno nu e recunoscută de niciun stat din lume, face parte din Azerbaijan, dar e ocupată de Armenia.

Oricum, așa cum ziceam, relaţiile dintre Turcia și Armenia – cele două ţări vecine – sunt tensionate de mai bine de un secol. Un articol bun pe tema asta găsiţi aici, dacă nu ajungeți la Erevan, la Memorialul Genocidului Armean (sau puteți accesa site-ul Memorialului). Nici stabilirea graniţei prin Tratatul de la Moscova (1921) – tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” la care reprezentanții republicilor sovietice azeră, armeană și georgiană nu au fost invitați sau măcar consultați – nu a ajutat la îmbunătăţirea relaţiilor, armenii fiind condamnaţi să privească muntele Ararat – simbolul național armean – peste graniță, în Turcia.

“Simpatia” pe care armenii o au pentru turci am remarcat-o şi pe stradă, abţibild-ul de pe luneta unei maşini fiind mai mult decât grăitor. 😉

De altfel, la “training-ul” de pregătire pentru vacanţa în Armenia, prietenul Narcis – descendent al armenilor refugiaţi din Turcia – m-a avertizat să nu mă apuc să cer pe la restaurante şi baruri cafea turcească. Și, cum eu am râs, mi-a subliniat că nu e o glumă, că vorbeşte foarte serios. Ceea ce la o primă strigare ar putea trece drept exagerat, însă istoria tensionată dintre cele două popoare nu este doar una la nivel politic, ci are o puternică încărcătură personală pentru fiecare familie armeană.

Pe cât de fascinantă, pe atât de complicată este istoria regiunii, cu dispute teritoriale nerezolvate – temporar suspendate -, cu teritorii şi republici autonome nerecunoscute internaţional – Oseţia, Abhazia, Nagorno-Karabah sau insulele azere din mijlocul Armeniei. Apropo de “insulele azere” – într-o zi, în drumurile prin Armenia, am trecut prin Azerbaidjan fără a avea nici cea mai mică idee. Am constatat, abia când am descărcat înregistrarea traseului, că șoseaua pe care am mers trecea pur şi simplu prin Azerbaidjan – pe lângă satul Tigranashen (denumirea armeană) sau Karki (denumirea azeră) – sau, mai bine zis, prin Republica Autonomă Nakhchivan. https://bit.ly/2KyawuU

Prin urmare, închizând paranteza asta lungă, pentru a ajunge cu mașina în Armenia trebuie fie să străbați Turcia și apoi Georgia, fie poți alege varianta cu feribotul de la Constanța la Batumi, în Georgia. Noi am ales varianta terestră, pentru a vizita și nordul Turciei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *