Capitala Bosniei-Herţegovina a intrat definitiv în istorie prin două momente violente: locul unde a fost asasinat Arhiducele Austriei (incident ce a dus la declanşarea primei conflagraţii mondiale) şi oraşul care a suferit cel mai lung asediu din istoria militară modernă! Iar urmele războiului din 1992-1995 sunt vizibile şi după 20 de ani pe multe clădiri din Sarajevo. Cu toate acestea, Sarajevo are ţinuta unui oraş multietnic impozant, cu zone Orientale, dar şi cu clădiri cu faţade frumos împodobite cu stucaturi şi statui reamintind de anii imperiului Austro-Ungar.
Când am ajuns la Sarajevo, am plonjat în forfota unei capitale: oameni grăbiţi, trafic aglomerat şi locuri de parcare puţine. Totuşi, am avut noroc şi am găsit un loc de parcare la doar cinci minute de Baščaršija – centrul vechi, zona orientală a oraşului!
Odată cazarea „asigurată”, am pornit să hoinărim pe străduţe. Prima oprire: un mic restaurant recomandat de un cuplu de sloveni întâlnit la buncărul lui Tito de la Konjic. Aici am mâncat primii cevapcici – un soi de mititei din carne de miel, porc sau vită serviți într-o lipie cu ceapă. Niţel cam uscaţi în comparaţie cu mititeii noştri, dar foarte buni! Cu doar 7 mărci bosniace (adică 3-4 euro) am avut parte de o masă cât pentru o zi şi jumătate, căci o porţie are 12 cevapcici!
Cu burţile pline, am luat-o prin Baščaršija, care e un bazar atât în aer liber cât şi acoperit. Orient curat, dar mult mai calm în comparaţie cu Mostar unde m-am simţit sufocată de turişti şi de agitaţia bazarului. În plus, acest Orient din Sarajevo e „tulburat” de diferite edificii creştine sau evreieşti! Moschei, biserici, sinagogi, porumbei, cafenele, narghilea, suveniruri orientale. Cam aşa aş rezuma Baščaršija, o diversitate multiculturală.
Am bătut străzile pe toate părţile: prin bazar, pe la terase şi magazine, am făcut slalom printre suveniruri şi edificiile religioase.
Ne-am tras sufletul pe treptele Catedralei romano-catolice, numită şi Catedrala Inimii lui Iisus, locul unde atât turiştii cât şi localnicii par să-şi dea întâlnire, poate şi datorită scărilor care îndeamnă parcă la o pauză. Construită în timpul Imperiului Austro-Ungar, după planurile Catedralei Notre Dame din Dijon, biserica a fost avariată în timpul războiului din anii 90, fiind apoi restaurată complet. Ne-am aşezat pe trepte şi am privit strada – un exerciţiu care ne oferă întotdeauna o perspectivă proprie asupra unui loc. Am urmărit cuplurile musulmane care se plimbă şi discută cu gesturi timide, se ating mai mult prin zâmbet şi priviri. Nu am văzut pe nimeni să se sărute sau să se poarte intim, deşi Sarajevo e un melanj multietnic şi religios. Chiar şi fetele cu ţinute occidentale sunt reţinute, cel puţin aşa le-am perceput noi. Ba am asistat şi la o cerere în căsătorie, dar pupături tot n-am văzut.
Eram la Fortăreaţa Galbenă, zona unde toată lumea vine să vadă apusul de soare. Înarmaţi cu pizza, bere şi aparate foto, turişti şi localnici urcă la fortăreaţă pentru un magnific view. Ei bine, o gaşcă de băieţi n-avea treabă cu apusul, se chinuia să facă o inimă din lumânări şi să pună baloane pe la mese, treabă deloc simplă, din cauza vântului dar ei insistau, teribil de emoţionaţi. Iar când a venit fata… nimic n-a fost ca-n filmele americane. A zis: da, dar fără sărutări, lacrimi sau alte gesturi pe care le aşteptam noi.
Un alt loc în care am zăbovit îndelung e Moscheea Gazi Husrev. Ca şi pe treptele catedralei, şi aici am stat cu ochii pe localnicii veniţi la rugăciune ori să citească sau să mănânce. 🙂 O fată citea o carte de Stephen King, altele, după ce şi-au făcut poze cu turiştii, s-au refugiat în spatele paravanului să poată mânca în linişte un sandvici, dar moscheea funcţionează şi ca loc de dating. Fetele coborau repejor treptele moscheii, unele chiar îşi scoteau năframa de pe cap şi o piteau în poşetă, apoi porneau la plimbare alături de tânărul sosit din colţul rezervat bărbaţilor.
Moscheea Gazi Husrev-beg a fost construită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de către Gazi Husrev-beg, guvernatorul bosniac și nepotul sultanului Baiazid al II-lea – unul dintre sultanii care s-au bătut cu Ştefan cel Mare. 😉 Este cea mai mare moschee istorică din Bosnia-Herțegovina și una dintre cele mai reprezentative din Balcani, fiind şi prima electrificată din lume, în timpul Imperiului Austro-Ungar. Şi acest edificiu a fost serios deteriorat în timpul asediului oraşului Sarajevo, fiind refăcut după terminarea războiului.
În apropierea moscheii Gazi Husrev-beg, pentru a veni în sprijinul credincioşilor musulmani care participă la cinci rugăciuni pe zi, autorităţile au construit în secolul al XVII-lea un turn cu ceas, iar acesta a rămas să domine piaţa chiar şi astăzi.
După ce am ieşit din zona bazarului, am intrat în secolul 19, în zona cu clădiri din perioada austro-ungară. Am trecut pe lângă Academia de Muzică şi am tot urcat pe străzi în pantă sau pe scări, apoi am coborât şi iar am urcat şi iar am coborât. Sus-jos, sus-jos, un oraş pe coline, în care aproape nu există străzi drepte. Am mers spre cartiere mai îndepărtate, să vedem şi faţeta neturistică a oraşului. Clădiri imperiale, case otomane, imobile de început de secol XX, blocuri comuniste, clădiri moderne şi futuriste din secolul XXI, câte o moschee între blocuri sau lipită de o casă. Adică, Sarajevo!
Una dintre clădirile impozante este cea a Primăriei, cunoscută sub numele de Vijećnica. Ridicată în perioada Austro-Ungară, a găzduit din 1949 până în 1992 Biblioteca Naţională, bombardată şi distrusă în timpul războiului de acum 20 de ani. Din fericire, clădirea a fost refăcută, însă peste 1,5 milioane de volume, cărţi şi manuscrise au fost pierdute definitiv.
Vizavi de Primărie, pe partea cealaltă a Râului Miljanka este Inat Kuća, o casă tipic otomană, transformată acum în restaurant, cu o istorie strâns legată de cea a Primăriei. În 1892, când regimul Austro-Ungar a decis construirea Primăriei, locul ales era ocupat de această casă al cărei proprietar, un bătrân bosniac pe nume Benderija, a refuzat să accepte demolarea. După lungi negocieri şi o sumă ridicol de mare, bătrânul a fost de acord să vândă terenul, dar cu o singură condiţie: casa să fie mutată cărămidă cu cărămidă şi refăcută pe cealaltă parte a râului.
La celălalt pol arhitectural, este Turnul Avaz, de 176 metri înălţime, unde îşi are sediul ziarul Dnevni Avaz (Daily Voice), cel mai mare ziar din Bosnia. Clădirea cu design futurist adăposteşte, la etajul 35, un restaurant, iar un etaj mai sus, o terasă pentru panorama oraşului. Liftul cu pereţi de sticlă ne-a dus într-o clipită la etajul 35, unde, preţ de o limonadă şi o bere, am admirat oraşul de sus. Am avut senzaţia că privim două oraşe: într-o parte case cu unul-două etaje, moschei cu minarete ce înţeapă cerul şi biserici cu cupole sclipitoare, de cealaltă parte, un oraş european modern, cu blocuri, zgârie-nori şi mall… Preţurile la restaurant nu sunt mari, dar se poate merge şi direct pe terasă, doar să ai fise – accesul pe terasă se face pe la nişte turnicheţi cu 2 mărci bosniace.
Am coborât din nori şi ne-am îndreptat din nou către centrul vechi, de data asta pe unul dintre bulevardele largi, care, ce să vezi, e drept! A fost perfect, pentru că ne-am putut târşâi picioarele, căci eu, una, nu mai puteam urca nici măcar o treaptă!
În centru sau pe coline, orașul găzduiește numeroase cimitire cu pietre albe lungi și înguste, multe morminte fiind ale celor uciși în recentul război, altele sunt clar din perioada otomană.
Unele pietre funerare au vârfurile în formă de turban, ceea ce înseamnă că e mormântul unui bărbat. În plus, turbanul e fie semnul unui ordin al dervișilor, fie un pașă sau o persoană de rang înalt ori un militar important din Imperiul Otoman. Pietrele de mormânt în formă de sabie reprezintă un soldat sau un martir. În cazul femeilor, în vârful pietrei de mormânt poate fi o tiară, marcând o prințesă sau flori, cel mai adesea trandafiri. Numărul de trandafiri ilustrează câți copii avea femeia, iar trandafirul deschis era un semn că la momentul morții sale copilul trăia, în vreme ce un boboc de trandafir închis marca faptul că acesta murise înaintea sa.
Din plimbarea prin Sarajevo nu puteau lipsi podurile cu celebrele lor poveşti. În timpul stăpânii otomane, peste râul Miljacka au fost ridicate 13 poduri – unele de lemn, distruse de multe ori de apele învolburate. Podul Latin sau Principov, cum era numit în perioada Iugoslaviei este cel mai cunoscut, deoarece în dreptul său au fost asasinaţi Arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa, eveniment rămas în istorie ca Atentatul de la Sarajevo care a dus la declanşarea Primului Război Mondial. Construit în 1541, Podul Latin, care la început era din lemn, este cel mai vechi din Sarajevo. După inundaţiile din 1791, a fost refăcut, dar din piatră.
Podul care poartă numele Drvenija, adică de lemn, a fost şi el refăcut de mai multe ori, ultima dată în 1988, din beton, doar balustrada rămânând în mod simbolic din lemn.
În dreptul primăriei, făcând legătura cu Inat Kuća este Podul Šeher Ćehaja, care s-ar traduce chiar prin podul primarului. Ridicat în perioada otomană, superbul pod cu patru arce a fost avariat în repetate rânduri din cauza inundaţiilor, însă din fericire a fost mereu refăcut.
Dar la Sarajevo avem şi un pod care, conform legendei, ar fi fost proiectat de celebrul Gustave Eiffel, aşa că, podul Skenderija e numit de cele mai multe ori Ajfel. 🙂 Iniţial, era un pod otoman de lemn, reconstruit din oţel la finalul secolului XIX.
În apropiere de Sarajevo, lângă aeroport, se află „Tunelul vieţii”, singura legătură a capitalei bosniace cu lumea exterioară în timpul asediului la care oraşul a fost supus aproape 4 ani. Din 1992 până la finele lui 1995, Sarajevo a fost complet izolat de forţele sârbe care l-au bombardat sistematic în ceea ce a devenit cel mai lung asediu din istoria contemporană.
Tunelul porneşte din casa familiei Koler, din satul Butmir şi lega localitatea de Dobrinja, o suburbie a Sarajevo-ului. Casa a fost transformată acum în muzeu, cu săli de proiecţie unde rulează filme de arhivă, expoziţii cu obiecte şi fotografii din timpul războiului. Din păcate, aventura noastră în tunel a fost extrem de scurtă. Din tunelul de 800 de metri, cât măsura în timpul războiului, pot fi vizitaţi doar vreo 20. Am fost, sincer, dezamăgiţi, deşi memorialul e bine organizat şi oferă multe informaţii. Preţul de intrare a fost o donaţie de 10 euro, asta pentru că nu mai aveam mărci bosniace şi nu am putut cumpăra bilete. Totuşi, în ciuda dezamăgirii noastre, „Tunelul vieţii” este o parte importantă din istoria Balcanilor şi nu trebuie ratat într-o excursie la Sarajevo.
Am plecat din Sarajevo după două zile cu picioarele suferinde, dar foarte încântaţi. Chiar dacă poartă încă urmele războiului, Sarajevo e un oraş cosmopolit magnific, ce a reuşit să ne cucerească vizual şi culinar. Sperăm ca războiul să rămână doar o amintire şi să revenim curând în Sarajevo, deşi, conform statisticilor, o mare parte din populaţie consideră că Bosnia se află mai aproape de un război decât de o integrare în Uniunea Europeană.
Dacă aveţi răbdare şi vă interesează, pun mai jos câteva rânduri despre ce a fost cu războiul bosniac
În anii ‘90, odată cu căderea comunismului, în Iugoslavia s-au declanșat mişcări pentru independența statelor din cadrul federaţiei, Bosnia fiind una dintre cele şase republici ale Iugoslaviei.
Conflictul izbucnit în Bosnia în 1992 îşi are rădăcini mult mai adânci în tumultoasa istorie a provinciei care făcut ca aici să fie o complexă diversitate etnico-religioasă. În secolul XV, statul bosniac a fost cucerit de otomani, fapt ce a dus la o serie de mutaţii religioase, mare parte a slavilor trecând la islam. Între 1878-1918, Bosnia-Herțegovina a intrat în componența Imperiului austro-ungar, iar în 1918, a ajuns parte a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (ulterior Regatul Iugoslaviei). În 1941, teritoriul a fost inclus în Statul Independent Croat, creat cu sprijinul Germaniei şi devenit teatru de război între germani, croaţi, monarhiștii sârbi (cetnicii) și partizanii comuniști ai lui Tito. La sfârșitul războiului, Bosnia-Herțegovina intră în componența Republicii Populare Federale Iugoslavia (apoi Republica Socialistă Federală Iugoslavia).
Spre deosebire de restul statelor ex-iugoslave unde se putea distinge o majoritate etnică, Bosnia era, la începutul anilor ’90, un adevărat mozaic: bosniacii musulmani reprezentau 43,5%, sârbii ortodocşi – 31,2%, croaţii catolici – 17,4% , 5,5% s-au declarat iugoslavi şi câteva procente alte naţionalităţi. Din punct de vedere al dispunerii geografice, musulmanii locuiau în principal în zona urbană, în vreme ce sârbii, deși minoritari, ocupau un teritoriu mai extins, în special în regiunile rurale. Croaţii erau masați la graniţa de vest şi în mici enclave din nord.
La începutul anilor 90, Alija Izetbegovic a fost ales preşedinte, fapt care a sporit tensiunile în regiune, deoarece era considerat un extremist. În tinerețe, Izetbegovic făcuse parte din temutele unităţi naziste, apoi, în timpul lui Tito a fost acuzat de complot în scopul transformării Bosniei în stat islamic. Așa că, presa anunţa că sârbii urmau să trăiască într-o ţară musulmană ca cetăţeni de categoria a doua.
În plin conflict de secesiune a Croaţiei, evenimentele încep să se precipite şi în Bosnia. În august 1991, Alija Izetbegobic anunţă organizarea unui referendum privind independenţa faţă de Iugoslavia. La 21 august au loc o serie de ciocniri între armata iugoslavă şi musulmani, în localităţile Caplijna şi Mostar. Populaţia sârbă anunţă că dorește separarea regiunilor majoritar sârbeşti pentru a rămâne în Federaţia Iugoslavă.
Pe 15 noiembrie, Parlamentul Bosniei-Herţegovina, bucurându-se de o majoritate musulmană şi croată, votează independenţa, în timp ce parlamentarii sârbi părăsesc plenul.
În ianuarie 1992, Comunitatea Europeană anunţă că noul stat nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi recunoscut. Sârbii reclamă din nou dreptul de a rămâne în Iugoslavia. Tentativele Comunităţii Europene de a mijloci o înţelegere între cele trei etnii eşuează. La 29 februarie 1992 este organizat un referendum cu întrebarea: „Sunteţi pentru o Bosnia-Herţegovina suverană şi pentru o uniune statală a celor trei popoare constitutive suverane: croat, musulman şi sârb în cantoane naţionale?” În timp ce musulmanii şi croaţii au votat masiv pentru independenţă, sârbii au boicotat alegerile.
Referendumul a fost urmat de mişcări violente provocate de toate cele trei etnii, însă evenimentul care a marcat declanşarea ostilităţilor armate a fost deschiderea focului de către un grup de musulmani asupra unei nunţi sârbeşti în Sarajevo, sub pretextul că nuntaşii afişau steagul Serbiei.
O serie de forţe paramilitare pun stăpânire pe Sarajevo. În timp ce musulmanii stăpânesc centrul, sârbii se refugiază în cartierul lor majoritar, Garbavica şi pe înălţimile din jur. În estul Bosniei îşi fac apariţia brigăzi paramilitare sârbe, denumite Tigrii lui Arkan, conduse de temutul interlop Željko Ražnatović Arkan. Reprezentanţii internaţionali vorbesc despre purificare etnică cu scopul eliminării populaţiei musulmane din zonă.
La 23 aprilie 1992 începe asediul oraşului Sarajevo, cel mai lung din istoria contemporană, care va dura aproape 4 ani ani, depăşind ca întindere asediile oraşelor sovietice Leningrad şi Stalingrad din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Restul regiunilor au devenit un permanent teatru de război pentru forţele celor trei naţionalităţi.
Evenimentele s-au precipitat şi mai tare odată cu declararea independenţei provinciei croate Herceg-Bosna, locuită în majoritate de croaţi şi având ca obiectiv unificarea cu noul stat croat. Liderii regiunii au cerut etnicilor musulmani să se retragă de sub ordinele miliţiilor croate, iar refuzul acestora a determinat izbucnirea unui nou conflict marcat şi aici de epurare etnică. Un simbol al acestui conflict îl reprezintă asediul oraşului Mostar precum şi distrugerea celebrului pod otoman.
Pe tot parcursul războiului au fost semnate peste 60 de acorduri de încetare a focului şi patru planuri internaţionale de reglementare a situaţiei. Conflictul a durat până în 1995 și a provocat peste 200.000 de morţi, peste trei milioane de refugiaţi şi numeroşi răniţi.
Prin semnarea acordului de pace, la 14 decembrie 1995, cel mai sângeros conflict din Europa de după Al Doilea Război Mondial a luat sfârșit. Bosnia urma să fie un stat unitar, cu trei entităţi distincte: musulmană, croată şi sârbă. În acelaşi timp, în interiorul statului s-au creat Federaţia Croato-Musulmană şi Republica Srpska, fiecare având autonomie şi Constituţie proprie, dar şi posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate cu Croaţia, respectiv cu Serbia. Musulmanii împreună cu croaţii au primit 51% din teritoriu, în timp ce sârbii au obţinut 49%. La 20 decembrie 1995, forţele de menţine a păcii FOR au ajuns în Bosnia, fiind prezente și astăzi.
