La 60 de kilometri de Sarajevo, străbătut de râul Neretva şi ascuns în mijlocul munţilor cu păduri dese, găsim Konjic (citit Coniiț), un mic oraş care la prima vedere nu pare a avea nimic special. Un loc perfect pentru un buncăr. Aşa şi-a zis Tito, iar iugoslavii l-au executat în cel mai mare secret. La Konjic e şi un frumos pod otoman, dar, ca mai toţi turiştii, şi noi am fost atraşi în primul rând de D-0 ARK, adică Atomska Ratna Komanda (Atomic War Command), mai precis Buncărul lui Tito.
Am ajuns la Konjic după ce am vizitat Mostar şi Podul bătăliei de pe Neretva de la Jablanica. Aşa că, după hoardele de turişti de la Mostar, Konjic ni s-a părut pustiu, fiind străbătut doar de localnici. Liniştit şi departe de forfota celebrului Mostar, Konjic este un oraş care nu pare să-şi fi revenit după războiul bosniac de la începutul anilor ’90. Konjic a fost extrem de afectat de bombardamentele din timpul conflictului, mai ales că oraşul era un punct strategic între Sarajevo și Marea Adriatică, dar şi din cauza fabricii de muniție Igman și a unei cazarme a armatei iugoslave.
Ne-am plimbat pe străduţe cu case otomane – mărturie a vremurilor Imperiului Otoman -, am trecut de o parte şi de alta a râului Neretva şi am zăbovit pe Vechiul Pod de piatră, care, ca toate podurile otomane din Bosnia, n-a trecut testul războaielor şi a fost reconstruit. Eram singurii turişti, dar tot a fost o provocare să fac o poză singură pe pod, căci pare a fi cel mai bun loc de selfie. 🙂
Construit în 1682, în timpul domniei sultanului Mehmed al IV-lea, ca cel mai mare edificiu otoman din Bosnia-Herţegovina, podul a fost distrus pe 3 martie 1945 în timpul retragerii trupelor germane. După, a fost construit un pod din lemn și apoi un pod din beton, iar în 2009 a fost readus la forma sa originală. Podul este considerat locul unde Herțegovina se întâlnește cu Bosnia, iar împreună cu Stari Most din Mostar și Podul Mehmed-Paša Sokolović din Višegrad sunt unele dintre cele mai frumoase edificii din perioada otomană.
La urcarea pe pod este o placă de unde am aflat că a fost reconstruit de o companie turcă. De altfel, în mai toate locurile pe care le-am vizitat în Bosnia am constatat că Turcia este foarte prezentă, susţinând financiar refacerea unor poduri sau clădiri istorice din perioada otomană. La redeschiderea oficială a podului din Konjic a participat chiar şi Recep Tayyip Erdogan 🙂
Buncărul lui Tito e la 4 km de oraş şi, cum nu vedeam niciun indicator, am pus GPS-ul, care ne-a dus… într-o zonă industrială. Am trecut de o poartă de fier, am dat de maşini care încărcau marfă, însă niciun semn de buncăr. La capătul drumului, altă poartă dar de data asta închisă şi cu portar. Am explicat: turişti, buncăr Tito, niet marfă.
Problem!, a venit răspunsul.
Nu eram pe drumul bun, am întors, am certat GPS-ul şi am pornit pe alt drum, unul care şerpuieşte de-a lungul Neretvei. La un moment dat au apărut şi indicatoare către D-0 ARK. Apoi am ajuns la încă o poartă. O conversaţie scurtă cu paznicul, care ne spune amabil că buncărul se deschide a doua zi la ora 10.00, după care ne cazăm van-ul chiar în poarta buncărului. Unde am fi mai protejaţi de atât, nu?
Dimineaţă urmărim cum angajaţii vin la serviciu, le dăm un avans de câteva minute, apoi intrăm şi noi în curte cu maşina – de la poartă până la buncăr e ceva de mers! Ne luăm bilet – 20 de BAM de persoană – şi aflăm că vom avea un ghid doar pentru noi, ceilalţi vizitatori fiind vorbitori de sârbă. Wow, ce tare!
Până la începerea turului, socializăm cu un cuplu din Slovenia care ştie multe despre Ceauşescu şi România perioadei comuniste, deh, oameni trecuţi de 45 de ani, deci cunosc istoria comunistă nu din cărţi, ci din experienţa proprie. Ne povestesc încântaţi că în Bosnia au găsit bomboane şi alte produse care le amintesc de copilărie, vorbim despre Tito şi Ceauşescu, de vremurile Iugoslaviei, dar şi despre situaţia actuală din ţările noastre. Constatăm astfel că, deşi am trăit în ţări diferite, avem amintiri comune. Deh, uniformizarea socialistă.
Suntem chemaţi să începem turul, ei urmând să intre alături de vorbitorii de sârbă – limbă pe care o ştiau de la şcoală, după cum ne-au explicat, pentru că altfel, spre deosebire de celelalte popoare din fosta Iugoslavie care vorbesc sârba, cu mici diferenţe, slovenii vorbesc o limbă foarte diferită.
Ghida noastră este Alma. Drăguţă, zâmbitoare, volubilă şi extrem de competentă, Alma ne-a oferit cel mai bun ghidaj pe care l-am avut vreodată, nonconformist și interactiv, cu răspunsuri mereu documentate.
Ne-a purtat nu doar prin istoria buncărului, ci şi prin cea a Bosniei şi Iugoslaviei, fără a evita întrebările, chiar şi când era vorba despre situaţia actuală din zonă sau despre relaţiile bosniacilor cu Rusia, SUA ori Turcia. Fără patimă, cu o atitudine pacifistă, Alma ne-a povestit despre reacţiile foştilor cetăţeni ai Iugoslaviei: unii îl adoră încă pe Tito – le dau lacrimile în amintirea lui -, alţii se bucură că a murit şi sunt furioşi când văd pe ce a cheltuit banii ţării – costurile construcţiei s-au ridicat la peste 4,6 miliarde dolari, la momentul respectiv, în anii ‘70.
Din exterior nimic nu atrage atenţia şi nu anunţă ce e sub munte. Buncărul e bine camuflat de trei case pe malul Neretvei, care nu apăreau pe nicio hartă şi care timp de 50 de ani au ascuns intrarea în cea de-a treia unitate militară iugoslavă ca mărime. Am intrat pe o uşă obişnuită, într-o casă obişnuită, apoi am dat de nişte uşi metalice grele – cu o grosime de 1,20 metri şi am pătruns într-o altă lume, într-un oraş construit în mare secret, care putea găzdui până la 350 de persoane, timp de maximum 6 luni, cu toate facilitățile necesare, inclusiv de comunicații cu exteriorul și care rezista cu brio la cel mai puternic atac atomic de la vremea respectivă – o explozie nucleară de 25 de kilotone, adică mai mare ca cea de la Nagasaki.
Odată cu îndepărtarea de Rusia şi de blocul comunist, Tito a început să se teamă de toată lumea, oricine putea ataca Iugoslavia, în viziunea sa. Dacă dictatorul albanez Enver Hodja a închis ţara şi a împânzit Albania cu peste 70.000 de buncăre de mici dimensiuni, Tito a optat pentru un buncăr subteran cu o suprafaţă de 6.400 metri pătraţi.
Astfel, în 1953, Tito a dat ordin să se înceapă construcția unui buncăr antiatomic. A găsit locul perfect lângă Konjic: aer curat, piatră din belșug pentru construcție, apă bună de munte din râul Neretva, vegetaţie din belşug pentru camuflare. Au urmat 26 de ani de construcție în mare secret. După ce a înghițit peste 4 miliarde de dolari, construcția buncărului a fost încheiată în 1979, iar Tito a murit în 1981 fără să fi avut vreodată nevoie de el. Se presupune că dictatorul sârb l-a vizitat o singură dată.
Atât în timpul lucrărilor, cât şi după, buncărul de lângă Konjic a fost un secret păstrat cu sfinţenie. Toți lucrătorii au fost atent selectați și verificați, iar membrii personalului au deținut cea mai mare autorizație de securitate.
La intrare, Alma ne-a arătat harta şi ne-a explicat care sunt cele mai importante zone pe care le vom vizita. Structura subterană în formă de U este împărțită în 12 blocuri interconectate, dintre care cele mai importante sunt Blocurile 6 (comunicare), 8 (Bloc Tito), 9 (filtrarea aerului), 10 și 11 (rezervoare de apă).
De cum am pătruns pe hol, am dat cu ochii de lucrările lui Dan Perjovschi, atât de uşor de recunoscut. Da, buncărul servește acum ca punct de întâlnire pentru artiști din întreaga lume, iar Bienala de Artă Contemporană urmăreşte transformarea acestui obiectiv aflat încă oficial sub control militar într-o prestigioasă instituție culturală. Unele camere au fost păstrate exact ca acum 40 de ani, în timp ce altele sunt transformate în săli de expoziţie.
Buncărul are peste 100 camere, inclusiv dormitoare, săli de conferințe, centre de operare, bucătării, toalete, un centru de criptografie, o cameră de operaţie complet echipată etc. Zona rezervată lui Tito era alcătuită din cinci camere: una pentru secretarul și conducătorii partidului, biroul lui Tito, dormitorul dictatorului, din care putea intra în camera soţiei sale, Jovanka Broz și o cameră de relaxare. De asemenea, Atomska Ratna Komanda a fost prevăzut cu containere cu o capacitate de 50 de tone de motorină, sisteme de climatizare, rezervoare pentru 170 de metri cubi de apă și apă curgătoare din puțuri naturale situate în munte. Fiecare sistem a fost echipat cu un backup în cazul în care primul eșua.
Temperatura din buncăr, după cum ne-a spus Alma, este între 21 și 23 de grade Celsius, cu o umiditate cuprinsă între 60% și 70%. Aşa că în timpul plimbării am mai pus câte o haină pe noi! 🙂
Cum ajungeam undeva, Alma ne îndemna: „încercaţi telefonul, puteţi scrie la maşină, urcaţi scara să vedeţi rezervorul de apă!”
Am intrat într-o cameră cu 10 maşini de scris (și transmis), iar Alma ne-a explicat că era suficientă una singură, toate celelalte erau de backup. Apoi, într-una cu mașinile de codare, de unde documentele urmau să fie transmise codat şi în alta în care tronau 6 telefoane roşii! „Câte unul pentru fiecare dintre cele 6 provincii ale Iugoslaviei cu care se putea lua legătura în caz de atac”, ne-a spus Alma.
În martie 1992, în timpul destrămării Iugoslaviei, Armata Populară Iugoslavă – Jugoslovenska Narodna Armija (JNA) a ordonat demolarea buncărului pentru a nu intra în posesia guvernului separatist din Bosnia și Herțegovina, dar trupele militare au refuzat să execute ordinul și au predat obiectivul guvernului bosniac.
În timpul războiului de la începutul anilor ‘90, multe monumente din fosta Iugoslavie au fost distruse. Din fericire, ARK s-a păstrat şi a devenit un spațiu unic de expoziție, un muzeu hibrid cu artefacte militare, istorice și artă contemporană.
Am plecat de la buncărul lui Tito cu sentimentul că vizita ar fi fost mai săracă fără ghidajul Almei. Doamne, cât ne-a plăcut de ea! Ne-am despărţit cu promisiunea de a ne revedea, poate, la Bucureşti. Până una-alta, prietenia dintre Smără şi Alma continuă virtual, pe Facebook. 🙂
