Jurnal grecesc. Ziua 2, Meteora.

Mănăstirile de pe stâncile de lângă Kalambaka şi Kastraki sunt, pe cât de turistice, pe atât de fascinante. Nu neapărat ele în sine, ci întreg arealul. Stâncile astea uriaşe, unice în zonă, de forme şi dimensiuni diferite, te fac să te simţi un pitic pe altă planetă. Poziţia mănăstirilor, ca nişte cuiburi de berze în vârf de stâlp, pare că sfidează legile (fizicii, parcă, dacă nu chiar ale Greciei). De câte ori am trecut pe lângă una din stâncile astea, am stat cu emoţii că o să-mi cadă-n cap vreo icoană sau o cruce.

Am ajuns aici în plină primăvară. E început de martie, marea majoritate a pomilor nu au frunze, în schimb este plin de caişi şi piersici înfloriţi şi frumos mirositori. Şi, în consecinţă, de albine. E cald şi însorit, temperatura ideală de vizitat.

Vizităm mănăstirea Sfântul Nicolae, cea la baza căreia am lăsat Şeptoiu, admirând peisajul de la înălţimea ei, pictura veche din biserică şi pe cele două românce pe care le întâlnim. 🙂 Apoi, refac o parte a traseului pe care l-am urmat acum 4 ani, adică urcăm de la mănăstirea Sf. Nicolae până la Meteora Mare. E un urcuş prin pădure, printre doi pereţi stâncoşi, pe o potecă amenajată, pietruită de localnici. Chiar la intrarea pe traseu, e un pod de piatră foarte frumos.

Pe partea dreaptă, în vârful stâncii, stă ameninţătoare mănăstirea Varlaam. Suntem în extrasezon, astfel că mănăstirile sunt deschise doar 3-4 zile pe săptămână, iar azi nu e una dintre ele. Admirăm ambele clădiri din exterior şi mergem la celelalte două atracţii: mănăstirea Sfânta Treime (închisă şi ea, dar mult mai pitorească decât celelalte) şi mănăstirea Sfântul Ştefan (deschisă azi şi situată într-un punct de belvedere, de unde se vede până foarte departe toată câmpia de la poalele muntelui).

Mâncăm de prânz în Şeptoiu. Tavernele din cele două sate sunt închise şi triste. E rău în sezon (cu aglomeraţie), dar parcă mai rău e în extrasezon. Suntem o mână de turişti, atât de puţini că ne întâlnim la fiecare dintre obiective, aproape ne cunoaştem şi ne salutăm zâmbind. La un moment dat, o doamnă ne-a întrebat ceva în engleză şi, după ce i-am răspuns, i-a tradus soţului ei în italiană. Amintindu-ne că Italia este, zilele astea, pe primul loc în Europa la cazuri de infecţie cu coronavirus , le-am zâmbit amabil şi am rupt-o la fugă. 🙂 Acum, că stau să mă gândesc, cred că trebuia să fugim şi de alţi turişti, având în vedere că într-una din biserici i-am văzut pe unii… sărutând icoanele!

După încă câteva poze cu mănăstirea Sfânta Treime în lumina apusului (ca să înţelegem de ce au ales producătorii unui film James Bond să filmeze aici), am pornit spre următoarea destinaţie: Delphi.