Cunoscută cândva ca Stăpâna Mărilor sau Magnifica Republică, Genova de azi e doar capitala Liguriei şi principalul port spre Corsica şi Sardinia, iar în mintea turiştilor, oraşul natal al celebrului Cristofor Columb. Însă trecutu-i glorios e prezent peste tot! Aşa se face că am descoperit un oraş minunat cu numeroase palate, pieţe, biserici vechi de secole, un port cu corăbii şi… submarine.
Am ajuns la Genova după un drum destul de lung şi obositor, direct din Pasul Stelvio şi am sărit de la 20 la 32 de grade şi de la câteva zeci de maşini la forfota unui stup de albine. Am încercat să ne repliem şi să ne păstrăm zenul de vacanţă, însă găsirea unei parcări ne-a lovit rău după ce, la intrarea în oraş, ne-am pierdut într-un subteran ca de film hollywoodian cu bretele prea înguste pentru Şeptoiu, curbe multe şi maşini care ne împingeau din spate! Am ieşit cu greu, epuizaţi nervos, aşa că am parcat unde am văzut cu ochii, fără să ne mai intereseze cât costă parcarea! Am zis: poa’ să fie şi 10 euro pe oră, hai să respirăm, să ne relaxăm, să mâncăm o pizza – prima din Italia! Parcarea nu a fost 10, ci 2,20 euro pe oră la City Park, în buricul târgului, iar ca să anticipez, pizza a fost o shaorma, dar ne-am bucurat de oraş.
Ne-am strecurat prin vechea poartă fortificată a oraşului medieval, Poarta Soprana, rămasă din zidurile ridicate în vremea lui Frederic Barbarossa (împărat al Sfântului Imperiu Roman din 155 până în 1190) şi ne-am prelins spre Piazza de Ferrari, pe străduţe înguste pline de cafenele. În Piazza de Ferrari, principala piaţă a Genovei, n-am dat de turişti, ci de mulţi carabinieri care supravegheau câţiva protestatari. 🙂 Ei cu nemulţumirile lor, noi cu admiraţia pentru piaţă, un loc foarte drăguţ, cu o fântână circulară în mijloc, înconjurată de numeroase palate – Palatul Noii Burse de Valori, Palatul Ducal, Palatul Societății de Navigație Italiene – şi de Teatrul Carlo Felice, ridicat în 1828 şi reconstruit după al doilea război mondial.
Şi, din palazzo în palazzo am ajuns pe Via Garibaldi, unde am mers tot din palat în palat, ca şi pe Via Balbi, de altfel. Deci, da, Genova are palate să dea şi altora.
În drum spre Via Balbi – un fel Şoseaua Kiseleff, dar cu clădiri din secolele 16-17 şi intrată în patrimoniul mondial UNESCO – am nimerit în Piazza del Portello, unde am remarcat tunelurile Giuseppe Garibaldi şi Nino Bixio, frumos ornate cu statuete şi având deasupra grădini şi alte… palate. A fost o întâmplare fericită, păcat doar de traficul intens care ştirbeşte farmecul piaţetei. Pentru că pasajele au şi trotuare, am luat-o prin Tunelul Giuseppe Garibaldi şi în 5 minute am fost pe Via Balbi. Pe Via Balbi ne-am mutat ba pe stânga, ba pe dreapta, ca să vedem mai bine numeroasele palate care se înşiră ca mărgelele: Palazzo Durazzo Pallavicini – sediul primăriei, Palatul Regal – astăzi muzeu, Palazzo Balbi Senarega – găzduieşte facultăţile umaniste din cadrul Universităţii, Palatul Universităţii şi alte palate transformate în facultăţi. Fiecare este un obiectiv în sine chiar și din stradă, că de intrat n-am avut cum – muzeul era închis căci era luni, iar facultăţile, din cauza vacanţei şi a pandemiei Covid19.
Din Via Balbi am luat-o pe scări în jos și am dat fix într-o terasă cu localnici relaxaţi, rufe atârnate la geam, un trubadur cu chitara… un cadru ca-ntr-un film tipic italian. Ușor-ușor, pe măsură ce ne-am apropiat de port, locul italienilor cântăreţi şi relaxaţi a fost luat de marocani îmbrăcaţi tradiţional, de parcă eram într-un alt oraş.
După o scurtă plimbare prin port, am intrat la metrou, ca să mai scutim bietele picioare, dar şi pentru că noi considerăm şi metroul un obiectiv. Cum în ultimii ani am vizitat țări ex-sovietice în care stațiile sunt ca niște săli de expoziție, ei bine, prin comparație, metroul genovez e la polul opus. Mă rog, cam ca cel parizian, adică ponosit şi cam insalubru.
În Piaţa San Lorenzo am şezut cel mai mult, căzuţi în fund de oboseală, dar şi în admiraţia Catedralei San Lorenzo! Veche din secolul 13, catedrala este o ca bijuterie delicată din marmură alb-negru care a reuşit să ne cucerească instant. Mi-ar fi plăcut să văd şi interiorul atât pentru arhitectură, dar mai ales pentru muzeul de la subsol – aici ar fi Sfântul Graal – potirul din care ar fi băut Mântuitorul la Cina cea de Taină -, dar era închisă la ora la care am ajuns noi. Un motiv în plus să revin la Geneva! Oricum, faţada cu cele trei uşi decorate în stil gotic şi cu imagini Biblice cu Fecioara Maria, scările „păzite” de cei doi lei sau turnurile – unul atât de înalt că abia de-a intrat în poze – au aşezat Catedrala San Lorenzo sus în topul preferinţelor noastre.
După atâta umblet ne-a lovit foamea ş-am zis că cel mai potrivit cu locul ar fi o pizza – prima de când am ajuns în Italia. Cu ultimele puteri, am intrat în fast food-ul cu geamul tapetat de felii de pizza, ne-am ales din meniu câte o pizza, am comandat şi…. „no pizza, too hot for the oven”! Că e foarte cald am constatat şi noi, doar e Italia în luna iulie, „dar noi ce mâncăm dacă nu pizza”?
„Shaorma”, ne sugerează vânzătorul.
Şi aşa, în loc de prima pizza adevărată am mâncat o shaorma făcută de un sirian din Italia. Am aflat că e sirian după ce ne-a întrebat de unde suntem, iar când a auzit de România ne-a povestit cum a stat el vreo trei ani la Constanţa pe vremea lui Ceauşescu şi cât de mulţi români erau în Siria atunci.
Înainte să ne recuperăm maşina am trecut şi pe la Cristofor Columb, prin poartă mai bine zis, că la ora aia casa era închisă. Micuţă şi pe un colţ de stradă, am avut ceva de furcă s-o reperăm. Era ca în faza cu ”unde sunt ochelarii, iar ochelarii erau pe nas”. Aşa treceam noi pe lângă casă şi n-o găseam! Că, na, după atâtea palazzo e greu să-ţi obişnuieşti privirea cu o casă cu pereţi netencuiţi! La corabia din port n-am fost căci deşi e marketată ca fiind o replică a corabiei lui Columb, de fapt este un decor folosit într-un film de Roman Polanski prin anii ’60. Dacă e să trag linie, Genova a fost peste aşteptările mele şi fac planuri să revin.
