De cum am intrat în Turcia, am mers glonț la Edirne, ştiam din vacanţa anterioară de unde să luăm cartelă de internet (Turkcell), unde este casa de schimb valutar sau PTT-ul (poșta) pentru a încărca sticker-ul HGS – taxa pentru autostrăzi și poduri în Turcia. Ba, chiar la Turkcell am dat peste aceeaşi fetiţă care le traducea părinţilor din engleză în turcă. În schimb, la PTT nici anul acesta nu vorbea nimeni engleză. N-a fost simplu, dar am izbutit să o facem pe doamna de la ghişeu să înţeleagă că avem deja sticker-ul autocolant, vrem doar să mai adăugăm 30 de lire.
Edirne este un oraș așa cum îmi imaginam a fi Turcia: bărbații stau pe scăunele, pe trotuar, bând ceai și, vorba românului, fumând ca turcii, femeile cu văl islamic au grijă de copii și fac shopping. Tot bărbații sunt cei pe care i-am găsit cel mai des în spatele tejghelei, la recepție sau în servicii, deși am întâlnit și câteva femei care lucrează, de exemplu la PTT.
În Edirne am nimerit mereu în weekend, poate de aceea și orașul era plin de localnici, dar și de turiști veniți în pelerinaj la Moscheea Selimiye, construită de sultanul Selim al II-lea, în secolul al XVI-lea.
Oricum, Edirne forfotea de fiecare dată când am ajuns: străzile – un furnicar, terasele – pline ochi, se așteaptă la coadă pentru o masă, totul într-o atmosferă orientală. Centrul vechi – cu străduțe pietonale pietruite, străjuite de clădiri care la parter au prăvălii sau magazinașe moderne ori terase – ne-a amintit de Lipscaniul de acum 10-15 ani, când lângă cizmărie era magazinul de feronerie, alături de cel de metraj sau consignația de la care puteam lua cele mai frumoase bijuterii sau servicii din porțelan fin. Ne-a plăcut și ne-am simțit foarte fericiți să cumpărăm fistic și fructe din aceste prăvălii, care au un farmec aparte, dat și de vânzătorii turci, buni comercianţi – îți dau să guști, îți mai pun două-trei fructe în plus, semn că ești important! E clar, suntem daco-romani, dar cu spirit oriental!
Cartela de Turkcell cu 5 GB contra a 20 lire, un kebab minunat de 4 lire mâncat în picioare, şi… la drum! Nu am zăbovit niciodată în Edirne, mereu pe fugă, cu gândul la trecerea podului de la Istanbul care ne îngrozeşte. Traversarea podului se face în ritm de melc, bară la bară, dar şi extrem de haotic: se schimbă frecvent și rapid benzile, doar-doar ajungi mai în față, mai cumperi o sticlă cu apă, un covrig ori o banană de la vânzătorii ambulanți care mișună printre mașini. Din când în când, din coada care abia se târâie țâșnește câte o mașină care se proțăpește 20 de centimetri mai în față! Apoi, iar la pândă, ca, dintr-o mișcare abilă de volan, să mai “furi” câțiva centimetri. Și tot așa pentru mulţi kilometri! După ce reușești să ajungi pe malul celălalt, ești la capătul puterilor, de parcă l-ai fi trecut înot, nu cu mașina. Dacă vrei să nu stai în ambuteiaj, trebuie să treci podul (în oricare dintre sensuri), dimineaţa pe la 6 ori sau seara târziu.
Pentru prima noapte în Turcia am ales să dormim la Sapanca, pe malul lacului. Din pozele de pe net, zona promitea să fie foarte frumoasă – lacul are o suprafață de nu mai puțin de 45Km2! Sincer însă, am văzut lacul doar de pe autostradă, pentru că apoi am fost ocupaţi să găsim camping-ul şi să punem cortul. Nu e simplu să găseşti camping-uri în Turcia, chiar și atunci când există. Se vede și se simte de la o poștă că s-au orientat şi dezvoltat spre turismul all-inclusive. Aşa că, nu sunt multe camping-uri, iar cele care sunt, nu sunt semnalizate. (Un cuvânt folositor dacă mergi cu cortul este çadır = cort)
Am găsit campingul, după o conversație cu un turc amabil, el în turcă, noi în engleză, el în turcă, noi în englezo-turcă, căci deja știam încă un cuvânt folositor: cîrmîz (roșu). Aha, deci el ne povestește cu multe cuvinte ceva despre un semafor? Aha! Dar, până la urmă, s-ar zice că ne-am înțeles ca turcii, că de găsit camping-ul l-am găsit tot cu ajutorul GPS-ului. Însă, am apreciat disponiblitatea și amabilitatea omului de a ne ajuta.
Deci, dacă vreți să campați în Sapanca (apropo, se pronunţă Sabangea, și o localitate cu acest nume se găseşte și undeva în Dobrogea noastră), se poate, există un camping. Nu are chiar toate facilitățile, cum ar fi duşurile, dar pentru o noapte a fost ok. Mai ales că eram frânți de oboseală și venea și ploaia. O noapte de cazare a costat 30 de lire. Negocierile au fost purtate cu un azer care vorbea rusă, iar noi, adică partea masculină, bulgară. ☺
Prima noapte la cort, după 775 de km nu e cel mai simplu lucru, mai ales dacă şi plouă. Ca de altfel şi prepararea cinei în ploaie, care s-a lăsat cu o cratiţă arsă în încercarea de a încălzi nişte friptură. Deh, bucătăria de camping nu-i pentru oricine. Însă, cuşcuşul cu legume mi-a ieşit. S-a oprit şi ploaia, că doar nu mai avem de gătit sau de mâncat, şi a urmat un somn adânc, atât de adânc încât, la ora 5.00, muezinul a fost ca un susur în depărtare, deşi moscheea era la doi pași.
