În Safranbolu, oraşul renumit pentru şofran, nu am găsit camping, aşa că am rezervat o cameră la o pensiune, la care, pe Booking, la limbi străine vorbite erau trecute japoneza şi engleza. Personalul însă era probabil la specializare în Japonia, respectiv în Anglia, şi la pensiune a rămas doamna care vorbea doar turcă. Ne-a scris însă pe o foaie ce ar fi de vizitat şi duşi am fost.
Am început cu caravanseraiul din centru, frumos restaurat și transformat în hotel. Ne-am băgat nasul, mă rog, am aruncat un ochi să vedem şi o cameră în timp ce se făcea curăţenie. Ei bine, camera avea șemineu pentru încălzire, care acum nu se mai folosește, fiind puse calorifere, dar tavanul, deasupra patului, a rămas în formă de con – probabil ca fumul să urce cât mai sus și să nu deranjeze locatarul pe vremea când pentru încălzirea în cameră era făcut focul cu lemne.
Am pornit apoi pe străduţele înguste, cu case otomane construite pe două pante, asemănătoare cu cele din Berat, Albania, care însă parcă e mai spectaculos. Orașul vechi s-a dezvoltat într-un canion, de o parte de și de alta a râului, casele fiind ridicate pe cele două pante. Astfel, deasupra caselor, sunt două puncte de belvedere faţă în faţă: de o parte, vechiul castel, de cealaltă parte, o fostă clădire guvernamentală, acum muzeu.
Majoritatea turiștilor din Safranbolu erau japonezi, probabil de aici și japoneza la limbile trecute pe Booking pentru pensiunea noastră. Nu erau foarte mulți turiști în luna mai, însă străzile din centrul istoric sunt atât de înguste, că păreau pline ochi. Cum am ieșit însă din zona turistică, orașul a devenit liniștit și ne-am putut bucura de fiecare casă otomană sau moschee.
Un moment pitoresc a fost cel când am nimerit în mijlocul unei nunți. Cred că veniseră să ia mireasa de acasă, cum se procedează și la noi. Sau așa am presupus noi. Oricum, tot ca la noi, trecătorii se opresc și iau parte la mica petrecere stradală. Toți cei prezenți țineau mâinile ca la o rugăciune musulmană, cu palmele deschise în față, ca și când ai ține o carte. “Lăutarii” erau îmbrăcați în cămăși albe și băteau cu putere în tobe, în timp ce un dansator costumat cu fustă și tunică roșii avea prinse de degete “chimvale”, adică niște mici talere – zil în limba turcă -, părea a fi cel mai important dintre entertaineri.
Înainte să urce în mașini, unul dintre nuntași, poate mirele?, a început să arunce bani mulțimii – ce vă spuneam?!, ca la noi, doar că erau dolari. Bine, erau de 1 dolar. :-), dar erau dolari, da?!
În ziua respectivă, în oraș erau nunți la fel de multe ca turiştii, și toate perechile mergeau la cetate, locul preferat pentru albumul de nuntă, judecând după numărul de mirese cu miri și armata de fotografi profesioniști de acolo.
La castel am ajuns pe jos, printre casele otomane transformate în hoteluri, urcând pe străduțe pietonale de piatră cubică. Casele otomane au o arhitectură aparte, cu unul sau două etaje, o îmbinare de lemn, piatră și pământ, iar faptul că sunt zugrăvite în alb le conferă o imagine plăcută, elegantă prin simplitate, memorabilă. Aceeași arhitectură urbană am regăsit-o în mai multe zone din Bulgaria sau Albania – zone care au făcut parte din Imperiul Otoman.
După plimbarea la muzeu și la castel, decidem să mergem la Canionul Tokatlı, la 6 km de Safranbolu. Așa că ne repezim la pensiune să recuperăm mașina și să plecăm repede, să apucăm să vedem canionul înainte să se lase noaptea.
La pensiune, brusc, ne dăm seama că știm turcă! E singura explicaţie cum de am înţeles că doamna ne spune că merge cu noi. Chiar dacă ne-am prins ce zice, a sunat apoi şi pe cineva să ne comunice şi în engleză, să fie sigură că n-o lăsăm acasă. Ok, deci, cu doamna pe post de ghid, am pornit spre canion. După ce ieși din oraș, drumul nu este chiar asfaltat, dar e ok.
Canionul este cunoscut mai ales pentru terasa de sticlă suspendată! Ceea ce, pentru cei cu rău de înălțime poate fi o experienţă extremă. Din fericire însă, sticla este destul de opacă şi zgâriată, aşa că hăul nu se mai vede atât de clar prin ea. Se poate coborî ușor în canion, pe scările de lemn amenajate, iar jos te poți plimba pe malul râului sau admira priveliștea de la o terasă.
Deasupra canionului, ca un arc peste râu, este un apeduct, bine restaurat şi care dă zonei o imagine spectaculoasă. Din păcate, nu am apucat să ne bucurăm de el pe îndelete de priveliște, pentru că, pentru că, daaaa, a început (sau mai bine zis reînceput) ploaia. O ploaie torenţială care ne-a alungat sub o umbrelă de lângă toneta de îngheţată.
A fost unul dintre acele momente în care am fi preferat să murim de cald, dar să nu plouă, să ne putem îmbiba de acest loc. Anyway, am făcut cale întoarsă în Safranbolu.
Căutând ceai de şofran, ne-am ales cu muuuulte cutii de rahat. Intram să întrebăm de şofran, ieșeam cu una-două cutii de rahat cu gust de șofran, rodie sau fistic. Am cheltuit vreo 25 euro pe rahat, dar nu şi pe șofran, care ni s-a părut, atunci când l-am găsit, prea scump: 20 lire, 1 gram. Se pare că e aşa scump, tocmai pentru că tot turistul vrea şofran de acolo, că doar e oraşul şofranului. Cam aceeași experiență am avut-o la Fîndîklî – în oraşul fisticului, fisticul era mai scump ca la Edirne sau oriunde în Turcia, iar fata care vindea, asta ne-a şi spus: e scump că e pentru turişti.
Safranbolu, seara, pe la ora 21-22.00, era pustiu: turiştii dispăruseră, magazinele sau localurile aveau, mai toate, obloanele trase.
Am urcat din nou la muzeu, să vedem oraşul noaptea. Aşa l-am cunoscut pe Tarîk, un jandarm care vorbea engleza, fericit că are cu cine bea un ceai şi povesti, în timpul programului, despre: Antalya cu fetele frumoase la care visa, PKK – răi! (fusese cu jobul la granița cu Siria), despre alcool – buuun, mai ales vodka şi whisky-ul! Şi, din nou, despre PKK. După trei ceaiuri și multe reveniri la ce gândim despre PKK, ne-am despărţit cei mai buni prieteni. 😉 I-am promis că atunci când mai venim la Safranbolu îi scriem și ne aranjează el cazarea.
