I s-a spus Mica Vienă sau chiar Alexandria Europei, datorită cosmopolitismului cultural, dar a rămas mereu Cernăuți. Atestat din vremea lui Alexandru cel Bun și apoi capitală de provincie a Imperiului Austro-Ungar, Cernăuțiul are pentru noi rezonanță atunci când ne amintim de Mihai Eminescu, care a studiat aici, sau de Ciprian Porumbescu şi Aron Pumnul, dacă am fost deosebit de studioși la școală și… cam atât. Bine, nouă ni se pare că știm multe despre acest oraş – că doar a aparţinut României, nu? -, dar când ne luăm avânt să povestim, constatăm că e un mister.
Deşi e la doar 40 de kilometri de graniţă, puţini români îl vizitează ca turişti – am întâlnit multe maşini cu număr de Suceava, însă era vorba de micul trafic de frontieră.
Numele “Cernăuţi” ar veni, zic cercetătorii români, de la “cerno” (care înseamnă “negru”) şi “ovţi” (care înseamnă “oi”) – o teorie susţinută de un document medieval care atestă că în secolul XV pe aceste locuri se găsea un mare târg de oi negre. Noi n-am găsit nicio oaie neagră, dar am dat peste un oraş superb.
La Cernăuţi eram sigură că vom auzi româneşte la toate colţurile – aşa citisem pe Internet, plus că aproape 500 de ani locul a aparţinut Ţării Moldovei şi României. Dar n-a fost să fie aşa sau poate n-am nimerit noi străzile pe care se vorbeşte româneşte. 🙂
Cernăuţiul a fost menţionat pentru prima dată într-un document din 1408 al domnitorului Alexandru cel Bun şi a aparţinut Moldovei până în 1775, când intră în componenţa Imperiului Habsburgic, iar oraşul de chirpici este transformat în Mica Vienă. În 1918, Bucovina votează unirea cu România şi pentru Cernăuţi urmează o perioadă de dezvoltare accelerată, în doar 20 de ani fiind ridicate peste 700 de clădiri într-un stil care aducea aminte de Micul Paris. Şi, dacă vă întrebaţi ce a mai rămas azi din arhitectura acelor vremuri, ei bine, au rămas multe. Asta în ciuda celor două mari războaie şi a 50 de ani sub regimul sovietic! Ca să termin rapid cu partea de istorie, mai zic doar că: Bucovina de Nord (cu tot cu Cernăuţi) a fost ocupată de URSS în 1940, în urma pactului Molotov-Ribbentrop, ca România să o recupereze în 1941-1944, iar apoi să reintre în componenţa Uniunii Sovietice pânâ în 1991, când statul sovietic s-a destrămat şi republicile au început să-şi declare independenţa, Cernăuţi rămânând parte a Ucrainei. Administraţia habsburgică şi apoi cea sovietică au schimbat radical componenţa etnică a oraşului, astăzi doar 5% dintre locuitori se declară români sau moldoveni, în condiţiile în care la începutul secolului XIX românii erau majoritari.
Am pornit periplul din zona pietonalei (Kobileanska), o stradă lungă cam de 750m, cu clădiri vechi, la parterul cărora sunt restaurante, cafenele şi terase, librării şi mici magazine, o stradă cu lampadare retro care imită lămpile cu gaz, cu multe bănci şi copăcei la umbra cărora ne-am refugiat din când în când. Clădirile din centrul vechi au rămas, în mod surprinzător, neatinse de regimul comunist. Astfel, Cernăuţiul păstrează încă aerul semeţ şi aristocratic de fostă capitală de provincie imperială, cu un stil arhitectural eclectic de la art nouveau la neoclasic, goticul austriac şi stilul neoromânesc, un oraş ca un muzeu, care pe alocuri mi-a amintit de Cluj-Napoca sau de Sighetul Marmaţiei. Nu cred că am întâlnit vreo clădire din centrul vechi care să nu-mi fi plăcut şi am apreciat foarte mult trotuarele de calitate, altfel mi-aş fi rupt gâtul cu ochii la faţadele ornate cu statui, îngeraşi de marmură sau din gips, zeiţe antice şi alte decoraţiuni cu bun gust. Deşi nu e chiar Viena, zona arată bine, după ce a fost renovată în urmă cu vreo 10 ani, prin 2008, cu ocazia sărbătoririi a 600 de ani de la întemeierea oraşului şi, chiar dacă nu sunt perfecte, clădirile nu au acel aer dărăpănat cum se întâmplă prin Bucureşti. Per ansamblu, oraşul e încremenit în trecutul său glorios, pare uşor prăfuit chiar dacă e proaspăt văruit, iar tinerii sunt cool.
Măreaţa Catedrală ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh l-a luat prin surprindere pe Smără, căci el o ştia de un roz-bombon de prinţesă Disney, iar acum a dat de o clădire galben-pai de nu mai era sigur că asta-i catedrala. Ridicată în stil clasic în 1844, avea gravată pe frontispiciu o inscripţie în limba română cu litere chirilice, care a dispărut între timp. Oricum, în perioada 1960-1989, lăcaşul de cult a fost închis, fiind transformat de comunişti în depozit, iar în 1989, a fost retrocedat Bisericii.
Piaţa Turcească, unul dintre locurile preferate de localnici, a fost reamenajată tot cu ocazia marcării a 600 de ani de existenţă a urbei. Spaţiul deschis, unde am căutat cu disperare puţină umbră, e dominat de o bicicletă mare de fier, uitată parcă de Guliver în mijlocul pieţei. Vechiul zid, fântâna şi rezervorul de apă au fost refăcute drăguţ, ba pe panta abruptă au făcut şi un ceas floral, însă locul nu ni s-a părut din cale-afară de preţios. E drept că poate eram prea bătuţi în cap de soare, că, na, era puţin după prânz şi noi umblam bezmetici prin oraş.
La vreun kilometru şi jumătate de centru e cel mai important obiectiv: Universitatea din Cernăuţi. Deşi ne-a plăcut enorm să hoinărim pe străduţe, Universitatea m-a impresionat maxim. Imediat ce am dat cu ochii de ea, mi-am dorit să dau timpul înapoi vreo sută de ani şi să pot studia aici. Pentru moment însă, m-am temut că n-o să putem intra deloc, nefiind în orele de vizitare! Da’ ne-am lipit de un grup de studenţi venit pentru festivitatea de absolvire şi am reuşit să intrăm, cu ceva emoţii, ca nu cumva după vorbă după port, portarul să se prindă că suntem turişti.
Supranumită de ucraineni Hogwarts datorită asemănării cu celebra Şcoală a Vrăjitorilor din romanul Harry Potter, Universitatea a fost ridicată în a doua jumătate a secolului XIX, la ordinul împăratului Franz Josef, fiind iniţial sediul Mitropoliei Bucovinei și Dalmației.
Corpurile din cărămidă roşie dispuse în formă de U, aleile de prundiş şi gazonul impecabil mi-au dat senzaţia că aş fi în Scoţia, deşi se spune că arhitectul a fost influenţat Palatul Alhambra din Granada, stilul arhitectural fiind mauro-bizantin.
Am pătruns în clădirea principală, fosta reședință mitropolitană, şi am urcat rapid treptele de marmură, ca şi când am fi ştiut drumul. Apoi, am rătăcit pe holuri şi am ajuns, nu ştiu să spun cum, la birourile profesorilor, şi, în cele din urmă, în Sala Sinodală unde în 1918 s-a votat Unirea Bucovinei cu România. Ne-am prelins în sală pe lângă studenţii îmbrăcaţi de gală – de fapt, studentele 😉 -, iar când am trecut pragul, pur şi simplu am rămas cu gura căscată. Sala Sinodală este absolut magnifică, cu cele 12 coloane de marmură care sprijină arcadele şi un tavan de stejar cu două candelabre imense, unul de argint şi altul de cristal. Am intrat repede în atmosfera festivă şi ne-am pus pe pozat cot la cot cu absolvenţii, apoi ne-am continuat explorarea.
Dacă în corpul principal sunt Facultatea de Limbi Străine și rectoratul, în cel din stânga se află Facultatea de Filozofie și Teologie şi Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, unde era slujbă, aşa că mi-am iţit capul pe uşă cât să zăresc frumoasa pictura orginală. Până în anul 1940, în acest corp a fost Facultatea de Teologie, unde Ciprian Porumbescu a studiat teologia ortodoxă.
Am trecut pe lângă corpul din dreapta, unde a funcţionat o școală de cânt bisericesc, un muzeu de artă sacrală, ba chiar și prima tipografie din Bucovina, şi am ajuns într-un frumos parc, amenajat în 1877-1887. Aici, am căutat inscripția în limba română despre care citisem, dar n-am găsit-o, în schimb, pe zidurile clădirii am remarcat stema Bucovinei – capul de bour cu o stea între coarne, flancat de alte două stele cu şase raze.
Gata cu şcoala, că ni s-a făcut foame! Revenim în centrul vechi, să mâncăm la Gopachok, recomandarea nr. 1 pe Tripadvisor. Bine, cred că am fi putut alege orice restaurant, important era să aibă o ciorbă bună, căci, deşi am mâncat tot felul de chestii mişto în Iran şi Asia Centrală, după două luni visam la o ciorbă.
Cernăuţiul nu e mare, două zile sunt de ajuns ca să-l parcurgi, aşa că, dacă eşti pe la Suceava, face să mai mergi o oră jumate-două să-l vezi.
Ah, singura persoană vorbitoare de română pe care am întâlnit-o a fost vânzătoarea de la o benzinărie din afara oraşului.
